joi, 28 ianuarie 2010

înainte de cafea


cînd visez urît mă întorc pe celaltă parte,
trece din nou prin mine ca printr-o clepsidră
timpul atenuează şi nu mai simt.
inima mea e ca un ceas defect, trebuie mereu potrivită
pentru asta deschid ochii în fiecare dimineaţă.
oamenii din jurul meu sînt ca un carusel
te ameţesc şi apoi vor să mergi drept,
eu prefer alpinismul şi cele trei puncte de contact
mă simt mai în siguranţă în triunghi
cercul mă oboseşte.
îmi place vinul roşu
mereu am spus că e un transplant de amintiri
fumez şi mă gîndesc la trenuri
aştept ceva doar pînă se termină ţigara.
bărbatul meu are genele lungi,
nu ştiu de ce contează asta, dar aşa le are
îşi pune tălpile pe drum ca şi cum ar înfrunta singurătatea.
de fapt e un joc, fii-mea vrea să fie mare
eu vreau să am ochii verzi
el nu vrea nimic,are.
iubirea e ca un zgomot de fond,
nu mă plîng, există.
ferestrele casei mele dau în afară,
normal,
doar că dincolo orizontul tace.
cînd visez frumos mă întorc pe celaltă parte,
niciodată nu e prea tîrziu.

marți, 19 ianuarie 2010

celui ce cîntă la chitară (pentru Nenea, de ziua lui)






şi mîna ta rostind chitara se lasă greu pe amănunte...
ana îşi dezlega iar zidul sub zodia iubirii interzise
se lumină trecînd prin noi,
o şatră-şi descînta limanul
în sala de-aştepare-a unei zile
romanţe se-auzeau mai tare
spre ieri.
ardealul parcă cere ajutor
e aproape linişte şi-n cupa palmelor ,
ţin parcă antiprimăveri.
ploaia ce ne trece pragul
îngemănaţi ca-ntr-o poveste
gutui îmi pun părinţii azi la geam
îmi amintesc de munte
ca de-o icoană pusă-n umbră
şi rătăcirea unor albatroşi în taină.
te rog acum să-mi spui de horea,
din care creşte mlada sufletului meu,
cu amintiri de toamnă şi emoţii.
mai trece-mă şi oltul, într-o doară,
de dorul mărioarei , c-am iubit cu lasă
şi nu-mi aduc aminte de cireş
pe palme scrijelindu-mi drumul către casă.
de ziua ta să nu fii singur,
canarii stau cu tine toată seara şi vrăbii cîntă
din apuseni cărări ce dor.
actori noi sîntem, felinare iartă si aduc aminte
că una-i sara şi cu ea
sîntem ulcior de vis cu toţi.
să-ţi cînte sufletul chitara atît cît drumuri au destine
şi pe un bulgăr de ţărînă
să-i aminteşti şi galsului de tine.
niciodată să nu uităm să-ţi spunem
noapte bună.

sa nu-ţi fie teamă de singurătate


aşa ne naştem, căutînd
în umbre, în vise, în oameni,
cu fiece clipă frica devine mai adîncă, ne macină
pînă la zid.
în loc de ferestre punem palme, o rugăciune inertă întunericului,
nu ne-a scris nimeni în gene că haosul nu-i noapte,
doar drum.
îmi amintesc din oamenii ce-au stat lîngă mine,
mirosul lor şi tăcerea, în rest nimic, parcă eram doi însetaţi
umplîndu-ne unul cu celălalt, transplant de singurătate.
o singură dată a crescut în mine alt om,
acum o privesc cum îşi întinde aripile mici, nerăbdătore,
unde să te aştept, copila mea?
la orizont oamenii cresc la fel, singuri
şi parcă tot mai greu îmi umpli braţele.
simt golul atît de adînc încît nu-mi mai amintesc cine sînt,
timpul iţi mîngîie chipul şi trec secunde
prea repede pentru un viitor atît de lung.
mi-e teamă, şi totusi mi-e sete şi umbră şi haină
mi-a fost frig toată viaţa fără locul din mamă,
fiecare om poartă un trup, şi asta doare mai mult decît singurătatea,
să nu-ţi fie teamă, copila mea, aşa ne naştem,
căutîndu-ne sufletul.



joi, 14 ianuarie 2010

credeam


credeam că îngerii au aripi
şi două braţe nu-s deajuns
să amorţeşti durerea.
credeam că frunzele
se sting
să-şi creioneze arbori
sufletul pe ceruri,
credeam că doi
închide liniştea pereche,
dar nu,
au aripi
să înfrunte umilinţă
şi frunze cad
eternă neputinţă,
iar doi
e doar un vis
de tine,
oglinda asta
cere nefiinţă!

miercuri, 13 ianuarie 2010

poveri de dus


copilul meu cu ochi cît ziua
îmi aminteşti de ce-i iertat,
din doi în doi se numără iubirea
cum tu deschizi un unicat.

am sufletul prelung în ape,
şi-mi trec prin carne rădăcini
cînd tot ce ştiu e numai noapte,
şi-atît de-adînc în noi străini.

cum se clădesc pe palme drumuri
şi ies din fapte seci fîntîni,
nu ştiu de unde flăcări murmuri
cînd te cuprind de tot în pumni.

mai lung decît un somn cu tine
e cerul prăvălit în şoapte
o cumpănă greşind destine,
din tine-n mine mai departe.

ştiu lumea cum e fără munţi
şi mai profund cum mor ienuperi,
din cînd în cînd să nu renunţi,
să fii în noi aripi de fluturi.


marți, 12 ianuarie 2010

PARTE DE CARTE...DATĂ MAI DEPARTE

Primită de la : Liviu Chifane

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Semn de carte.

2.Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Seria Dune

3.Citiţi în baie?

Doar reviste.

4.V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Despre inocenţă.

5.Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Nimic.

6.Care este cartea preferată?

Colecţionarul, John Fowles ....asta pentru că trebuie să aleg.

7.Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da, recitesc . Cele pe care le-am citit prea devreme.

8.Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Prefer numai cartea....autorul mă poate dezamăgi.

9.Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, îmi place, cu oricine am în comun măcar o carte citită.

10.Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Fără motiv...dacă există şi o am, o citesc.

11.Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu cred că Biblia.

12.Care este locul preferat pentru lectură?

În pat.

13.Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

În linişte...

14.Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Nu, n-am răbdare să citesc decît poezii în format electronic.

15.Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Nu contează asta.

16.O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Un pod, o uşă, un drum, o călătorie în sufletul şi mintea autorului...un mod de a mă echilibra , de a evada....prea multe de spus despre asta.

Se dă mai departe Mirelei Nicoleta Toniţă , Cristi Bulaga şi tuturor celor care vor dori să participe.

luni, 11 ianuarie 2010

despre noi


în jurul nostru stau lucruri
mă simt uneori inutilă ca o vază cu flori
atunci îmi mîngîi coapsele , zîmbesc şi-mi amintesc,
în noi stau oameni, adunaţi ca într-o gară
aşteptînd,
din cînd în cînd cad în noi străini
mîinile lor stau lipite de trunchi
aşa am văzut odată nişte păsări,
cu aripile înlăuntru, uimite şi frînte totodată.
sînt un obiect
în camera noastră dau bine ,
mă asortez cu uitarea, mă prăfuiesc iertările
şi nu dispar la prima recesiune,
ieri mi-ai întins palmele ca o carte desfăcută
privirea ta îmi contura amprentele dureros,
mi-am simţit inima în vîrful unghiilor
înfiptă , fără speranţa că aleatoriu destinul
e imparţial...mi-a fost teamă pentru că urăsc
şi asta se poate vedea ca o operaţie recentă.
în concluzie, eu sînt o închisoare
tu zăvoreşti
şi din noi doi nu poate ieşi nimeni
din principiu
pînă la moarte...

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

resturi


trec apele prelung prin stînci
împreunîndu-şi rostul,
defuncte frunzele îmi vin
pe suflet ca mănuşă.
poteci deschid răni mai adînci
de cînd au fost uitate,
poveri de trup au negru corbii,
ecoul nostru e la amiază.

mă întrebam
de ce sînt fluturii opaci,
cum de ning brazii uneori,
şi unde-i vatra ancenstrală...

sub bolovani se ţes nimicuri
stau la taifas bătrîne umbre,
rar trec prin văi cirezi
şi uite,
se-ascund intrările
de noi.

mai ştii, îţi povesteam de toate
ca de un măr uitat pe prispă
cum stăm
şi adîncim abisul...
cu ce folos
ne trec prin lacrimi munţii?

marți, 5 ianuarie 2010

ce ne dezleagă pe noi


mă gîndeam la tine, aşa din inerţie , mi-am pus mîinile în jurul meu ca o clepsidră , am tras aer în piept cît să mă ţină tot gîndul...a fost greu o vreme, cu toţi cunoscuţii ce-mi invadau simţurile ca un cancer, m-am regăsit în copilă o vreme, încă nu ajunsesem la tine şi-mi bubuiau venele de atîta trudă...apoi linişte...am renunţat să mai oglindesc în noi, am pus tălpile pe pămînt şi-am mers, pentru prima oară în viaţa mea am văzut iarba, nu ştiu de ce pînă atunci părea doar verde...acum îmi amintea naşterea, chinul, frigul, singurătatea, ciudat, mi-am spus, norocul meu că stau la bloc, n-o să am revelaţii şi despre cerbi.

incoerent se aşează culorile în jur, decupate din resturi de trupuri, orice fel de trupuri, se lipesc de mine regrete, am forma pe care n-o ştiam de atîta vreme, un om cumpănind două lumi, atît de derutat încît par o lacrimă, ieşind din pămînt ,ca un trup ce încolţeşte.

nu te merit, de atîtea ori te-am urît încît acum te iubesc, ştiu conştient că e o renunţare şi totuşi mă apropii de tine definind curajul ca o formă de supravieţuire, nu te merit, am două palme şi un loc adînc în piept...am săpat şi eu şi alţii după inimă...

copila doarme, răsuflarea ei îmi tulbură noaptea aşa cum ar ploua...ştiu simţul acesta, e modul meu de a mă ancora în mine, în ea..în lume...departe un nor atinge luna ca o palmă , cad în el toate drumurile mele...dormi copilă, eşti numai tu înapoi...înainte...întotdeuna...dormi odată cu toate culorile , cu toate iubirile, cu toţi oamenii, cu toate formele mele...dormi cît te mai pot ţine departe de ele.

luni, 4 ianuarie 2010

poveşti nespuse


ţi-aş povesti despre poteci, dacă nu mi-ar fi teamă că în timpul acesta ar creşte iarbă în noi, ca o provocare . de cîte ori deschid ochii pleoapele uită drumul înapoi şi adormim cu gîndul rănit de atîta lumină. e un alt fel de a fi al nostru, acela în care teama ne face mai negri decît noaptea, nu spunem, nu vedem, doar simţim pămîntul cum ne curge prin vene, prematur, înt-un joc fără reguli de-a timpul.
încă ai palmele reci,îmi spui îngrijorat, eu plec sfioasă capul şi te îmbrăţişez, probabil ai uitat să-ţi simţi inima, eu încă tac şi te strîng mai tare la piept, nu te mai prosti, mă dojeneşti, atunci ridic greu privirea spre tine, hai nu te mai prosti, încă te ţintuiesc în braţe şi-n privire, e timpul să plecăm, cobor ochii spre pămînt şi spun, e timpul...
din două în două case se aud suflete, tremurînd dimineaţa ca o amînare...troznesc sec ferestrele, chinul unei camere închise decupează în noapte luni franjurate...atîtea reflexii cîte dureri are o mamă....prea adînci pentru o singură realitate.
ţi-aş spune poveşti despre iubire, dar mi-e teamă să nu crească în noi oameni, aşa cum n-am ştiut să fim.