îmi place albastrul.
de ce?
pentru că nu e negru.
iar nu înţeleg.
of
negrul e locul unde abandonezi,
de unde nu te mai întorci,
e ceva ce-ţi ascunde umbra
ce sînt eu fară umbră?
un loc unde nu se întîmplă nimic,
nici măcar soarele.
albastrul e ca aerul uneori,
alteori e ca pielea,
te atinge şi se stinge de tot,
un fel de a zîmbi.
dacă nu ar fi albastru, ce ar fi?
ar fi negru.
mă încurci!
ştiu!
de ce negru?
pentru că orice limită are un punct.
orice punct este negru, ca o viaţă,
albastră e doar trecerea prin ea.
mai există o nuanţă, negru-albastruie,
ca o vînătaie,
e iubirea,
atunci oamenii oscilează între sfîrşit şi început
inconştient, e nuanţa pe care nu o pot descrie,
ţine de atingeri.
dacă ar fi să alegi o culoare, care ar fi?
tăcerea!
asta nu e o culoare!
ba e!
e apanajul dimineţii.
atunci din toate care tac se ivesc zgomote,
au o culoare nedefinită ca abandonul.
mă ridic din pat şi mă uit în urmă,
atunci ştiu să tac.
pentru că iubesc!
