vineri, 23 decembrie 2011

despre craciun

mi-e dor de-un gest,
o simplă aplecare,
să nu-mi dai astăzi rest,
dă-mi dezlegare!

să pot atinge îngerii cu visul,
să-mi cânte-n noapte luna,
pe un peron rămas, iubitul
să îmi atingă mâna.

mi-e dor de-o vorbă,
simplă înfruntare,
nu-mi cere formă,
fă-mă să fiu mare!

să pot purta caii cu mine,
în locuri fără tină,
trist  rătăcit tramvai în sine
deloc să nu mai vină.

mi-e dor de-un om,
răstălmacind destine,
şi rădăcini adânci de pom
înfipte greu în mine.

să-mi amintesc de primăvară,
de un cavou cu frunze verzi,
şi să îmi cânte o chitară
încet, cum amănunte pierzi.

mi-e dor de punct,
aproape lângă umăr,
un brad cărunt,
lipsind la număr.

să-mi amintesc, ca de urare
cum trec copii cu palme reci.
prin clipa mea de alinare,
cum stai, cum pleci!

vineri, 16 decembrie 2011

despre prietenie

nu-ţi recunoşti prietenii după cuvinte,
nici după atingeri sau zîmbet,
există o chimie a prieteniei, ca a dragostei,
o simţi în privire şi în tăcere.
întinzi mîna, ca şi cum ai invita un vecin la moară,
căldura pîinii şi vocea copiilor, sătulă,
asta oferi.
e ca un roman prost gestul ăsta,
e inima ta plină cînd simţi puterea,
din mîna ce se lasă apucată.

nu m-am născut singură, m-a prins un suflet
şi m-a ridicat la şoapta mamei.
atunci am îvăţat gestul.
toţi oamenii te-njură de mamă,
e frustrant să ştii că nu poţi da viaţă,
că poţi doar să o iei,
chiar şi cu o virgulă.

mi-e dor de clipa cînd sînt,
cînd palme fac leagăn, şi legămînt,
folosit doar aşa, cuvînt mare, mi-e dor
de clipa cînd am făcut asta
cu oamenii.

mă gîndesc mereu la virgulă
ca la un loc unde am pierdut.

vineri, 2 decembrie 2011

despre împrumut

sînt o umbră, oamenii mă împrumută uneori,
cu setea de ieri.
le lipseşte probabil drumul drept,
ca o inimă, ce bate în locul celei ce o au.
le spun mereu, e o iluzie să crezi că evadările alină,
că alţii sînt ceea ce nu ai, că timpul trece.
nu, el nu trece, noi îmbătrînim clipele, uitînd.
cuvintele mele au formă de clepsidră,
mă privesc obosiţi, ce să fac?
mă fac umbră şi îi urmez, zîmbind,
nu ştiu eu prea multe, dar nu poţi trata sufletul
cu alţi oameni.
după ce le trece avîntul mă lasă,
fiecare pe unde-şi găseşte odihna,
sînt mereu rătăcită, şi mîhnită, mă întorc mereu în mine,
cu dorul lor.
spun mereu, mîine, mîine voi fi umbra mea,
nu pot, sună ca o alarmă orice om ce caută.
am uitat să spun, mă ofer voluntar să-i călătoresc clipe,
mie îmi lipseşte ambiţia de a nega.
iubesc şi eu, da, tot plec, şi mă întorc,
ce ştiu eu e omul .
mă trezeşte dimineaţa cu aromă de cafea
şi zîmbet.

joi, 1 decembrie 2011

despre lipsă

mi-aş mai pune întrebări, dacă n-ar fi aşa rece anotimpul,
uneori cred că frunzele cad doar aşa, să deruteze,
altfel de ce le-ar plăcea copacilor vîntul?
trec peste astea, dimineaţa tîrzie aduce zgomot,
oraşul trozneşte a grabă, murmur ora cu detaşarea trenului,
fără cafea, unde stau eu cafeaua e doar o iluzie.
trec visul cu uitare, trec şi ziua ce vine la fel,
visele mele au conotaţii sf, impropii.
ştiu calea, sînt un robot leneş, urmez paşii de ieri,
variază uneori trecătorii.
nu muncesc, stau, aştept dezlegarea, ca un cîine ,
cînd scap uit ce-am aşteptat, doar scheaun.
iar noaptea, cu greu asumată, mă face să-ntreb.
nu mi-am găsit rostul pînă la tine,
mai zbor uneori, clipe de frică,
în rest, te privesc dormind, şi tac,
ce-aş face de te trezesc?

marți, 29 noiembrie 2011

despre fărîme

am nevoie de spaţiu să-mi iert cuvintele,
de trup să uit timpul,
şi de încă un om, să fiu rezonabilă.
întind mîinile cu foamea pulsînd în vene
şi nu renunţ, nu, cu ochii.
după cortină, aşa simt tăcerea,
umbra unui eşec ratat.
fărîme de gînd ,carusel pervers,
adunînd pe băţ, vată de zahăr,
elogii, miresme, o frunză bătrînă,
tabloul de ieri, astăzi, mahmureli cu chip de vină
tardiv. viitorul.
dacă mă întrebi, îţi răspund, furioasă,
dacă nu, trec strada şi privesc în vitine,
himere croite , podeţe podite-n culori.
şi îmi aduc aminte ceasul cînd stau,
goală ca un popas, margini de drum, călători,
respiraţii de nori, risipe.
noaptea, noaptea nu mai văd amănunte,
fac ce ştiu, îngîn luna, sar oameni, uit lumini
şi tac, ceas bătrîn, inimă rea,
iubire ,
zîmbesc, de ce ?
şi cum nu am obosit, mă cert cu brazii,
conuri!

marți, 22 noiembrie 2011

despre copaci

mi-am tatuat pe tîmple ani, rotunzi ca de copaci,
vis călător şi-un vreasc de veac m-a rătăcit
în ochii tăi am frunze, şi rădăcini în ceas stricat
mă tulbur printre aripi, nu îngeri, adieri de ieri,
cînd vine iarna amorţesc în clipe, adînc, ca o fîntînă,
cu braţele ca nişte şine, aştept o primăvară
să mai vină.
şi vine şi-mi pleznesc pe buze muguri, cu gustul tău,
de clipe pline, zîmbesc la frunzele pămînt,
ca o uitare de cuvînt.
doar ploaia mai anină trupul , cu-atingeri lungi
de timp prea scurt, cum numai amintiri
mai pot spăla trecutul din priviri.
inevitabil vine setea, o vară cu tristeţi uscate,
răstălmăcind tot ce ating, pămînt şi timp
se coc sub ultim anotimp preludii de iubiri.
cu toamna trec şi răni şi vină,
culori îngenunchează un răstimp,
da, inocente stau în palme reci atingeri
şi-n ape cad, rugină.
sînt trecător prin timp ca o liană,
nu am destinul de copac,
în trupul tău mă regăsesc, mă pierd,
şi tac şi-ngîn şi mor şi cer .
lumină.

vineri, 11 noiembrie 2011

despre indiferenţe

mi-am luat un cal albastu, l-am visat întâi,
l-am găsit, acum e-al meu, şi oamenii cred,
că e derbedeu!
mama-mi spune ieri n-ai fost, ştiu tabloul,
l-am primit cînd eram un suflet, şi decorul,
ca risipă!
am citit o carte lungă, cu coperţi de piele,
sufletul meu mai anină, de ea, vise, pietre,
vagă reuşită!
cine să iubească noaptea, ca durere?
dimineţi cu amintiri, tardive,
doar plăcere.
m-am obişnuit cu lumea, trece fară vină,
ninge, plouă, vin copaci, vin din urmă,
clipe.

luni, 31 octombrie 2011

despre simplitate

mă iubeşti?
da!
de ce?
pentru că îmi porţi visele.
cum aşa?
e simplu! eu îmi doresc o îmbrăţişare,
tu mă ţii în braţe cînd dorm.
aşa de simplu?
da!

despre noi

uneori sînt pasăre, cu inutile aripi,
noaptea îngîn  luna, şi zbor.
îmi întinzi mîna , îmi aplec fruntea,
atingeri de vise-n fîntîni,
şi zîmbetul tău, clepsidră,
drămuind timp şi zbor.
te iubesc, fiinţă cu ochi adînci,
te iubesc în locuri ucise,
în drumuri şi-n umbre,
în zile cu soare,
în ploaia cenuşă.
alteori sînt om,
suflet greu ca marea,
trist şi albastru,
ma atingi şi mă ierţi,
ca un trecător, visarea.
te iubesc, om cu trup de noapte,
cald şi uitat în şoapte.
plîng dimineţi despărţiri,
trec trenuri prin gări,
cuvinte obosesc.
niciodată nu sînt taină,
prin mine petreci,
murmur şi rîu, promise poteci,
te iubesc atunci,
suflet de iarnă,
alb şi pădure,
focul din uşă,
cu rugă, în trupul tău,
popas.

joi, 20 octombrie 2011

despre iluzii

nu poţi fi trecător prin viaţa unui om,
cînd iubeşti nu e ca şi cum ai traversa o stradă
nu poţi spune te iubesc aşa cum împarţi o pîine,
sufletul se simte, nu se dăruieşte.
am iubit o floare
tristă şi limitată în ghiveciul ei, mereu prăfuit,
a trecut anotimpul, iubirea mea şi gestul
ce-i ştergea de praf frunzele.
am iubit un cîine,meru în pasul meu,
umbra pe care nu o căutam, o găseam,
a pierit cu vîntul, timpul prea scurt i-a pus amintirea
pe frunze.
am iubit un om, cu braţe înfipte în inima mea,
şi şoapte, cîntece vechi mirosind a bunici,
am iubit un om,
mirosul lui pe pielea mea,
iluzii de cuvinte.
nerostindu-l s-a stins,
ca un loc interzis.
singur.
şi da, iubesc.
trecător prin tine.
etern.

joi, 29 septembrie 2011

dar...?

noaptea luna îşi aminteşte,şi nori, şi umbre , şi foc, şi cîntări,
locuri unde nu am fost, lucruri pe care nu le-am făcut,
noi, priponiţi de-o eclipsă,ermetic pămîntul în noi.
multe străzi, puţine treceri aduc amintiri la un loc,
bezmetic, aş spune, oraşul acesta împarte.
pe tarabe, cărţi ruginite, cuvinte de prisos,
vînzători cu oglinzi, alegi pe suflet ce-ţi şade.
cîini cu ochii închişi, de bunăvoie orbi,
adulmecă, latră şi muşcă din noi vise .
economie de umbră, sub streşine mici,
cuiburi aduc pe la noi, rîndunici.
brutării cu miros, spic omorît,
foamea de noi e adîncă.
şotron, numere mici,
infinite poteci.
şi eu, parcă tu,
parcă eu, tu,
zîmbind!

joi, 22 septembrie 2011

da

sufletul meu cere, cerşetor la limita vieţii,
oamenii trec, oamenii dau, oamenii au,
eu tac.
adun nimic cu nimic,
copii cu plete de aur,
anotimpuri etrene şi soare,
deschid inimi ca pe scoici,
perle sau nu,
mă uit la trupul despicat şi nu mai vreau nimic!
doar o adiere de braţ peste umărul meu,
şoapta mamei cînd nu adormeam
şi vuietul nopţii,
focul şi umbra iubirii.
mi-am lăsat sufletul la răscruce,
ca o moară , ca un vînt, ca un călător nehotărît.
acum adun zilele,
zilele de cînd nu mi-ai mai spus
te iubesc....
doar noaptea mai cer lumină,
şi adorm aşteptînd apusuri,
clipe cînd trupuri abdică tăcerea.
spre zori,
nimic,
şi totuşi eternul...
da!

marți, 20 septembrie 2011

despre dependenţe

ochi de plumb străini în inimi
paşii grei strada prieten
cîinele şi-n vagabond
frica de lumină

postere cu disparuţi
peste case de copii
foamea de îmbrăţişare
sufletul ca un refuz

anotimpuri alungate
timpul ca un loc comun
gesturi tatuate-n grabă
loc de joacă-n foc nebun

mîini mai mici decît un zîmbet
colorează oameni buni
trotuare duc spre ceruri
vise în baloane de săpun

mame au abandonat
timpul bate-n ceas stricat
au uitat şi am uitat
dependenţa de iubire

miercuri, 3 august 2011

despre oameni mari

mă tot întreb,
de ce îmi lipseşte atît copilăria?
am părăsit-o să las loc altcuiva.
am simţit că trebuie să privesc.
şi am privit. în jur, în mine, înainte,
am zîmbit şi am căpătat aripi.
trist ,aş spune acum,
am căzut în mine ca luna în fîntînă,
cu toate iluziile.
dimineaţa mirosul de cafea şi frica,
da, frica de zi,
cînd oamenii se sălbăticesc,
întind mîini, spun cuvinte, respiră sacadat,
şi fug,
şi eu fug.

copila-mi zimbeşte şi în somn,
o privesc lung,
o ecuaţie fără rezolvare,
sufletul meu ,
inima ei,
şi parcă,
departe, iluzia unei vieţi.

să nu pleci, fata mea,
să nu pleci,
e loc pentru toţi!

luni, 25 iulie 2011

despre tristeţe

spune-mi despre tristeţe, mami.
nu pot, draga mea, sufletul tău e crud,
nu a cunoscut-o, să o afli e ca marea, fără limite.
dar marea are maluri!
aşa şi tristeţea, draga mea, are maluri în amintiri,
naufragiezi şi pleci, mereu.
dar mami, vreau să cresc, să pot fi şi eu tristă!
draga mea, eu nu vreau,,
ţi-ai amputa sufletul cu fiecare amintire,
ţi-ai pierde timpul cu fiecare respiraţie,
ai trăi în trecut , bolnav, fără leac.
dar mami, de ce se întîmplă toate astea?
of, draga mea,
pentru că iubim,
şi asta nu are reguli sau timp,
şi tu iubeşti acum, dar inocenţa ta e un antidot.
n-o să mă îmbolnăvesc niciodată de tristeţe?
eu sper că nu,
dar sper şi că da.
nu înţeleg!
e ca şi cum ai rupe din tine,
devii tot mai mic pe măsură ce dai,
devii un zîmbet, sau o lacrimă,
o scrisosre, sau un gest.
prea mult pentru celălalt, şi aşa rămîi suspendat în timp,
suflet fără răspuns.
şi atunci eşti trist,ştii?
cînd zîmbesc înseamnă că şi-au găsit perechea.
dar mami, tu mereu îmi zîmbeşti!
da, draga mea, tu eşti sufletul meu,
eu sînt tristă doar cînd îmi amintesc.

vineri, 10 iunie 2011

despre suflet

sufletul meu e apatic,
probleme cu imaginea,
i-am spus... ssst... ascultă , ascultă ce eşti.
nimic!
părea grindina de la ultima eclipsă, cam aşa suna,
sufletul meu.
tare!
şi trist.
am adormit explicîndu-i ce fac.
s-a întors în mine pe dos, ca o fîntînă,
lac,
m-am speriat .
cîte clipe să aibă o iubire?,
m-a întrebat supărat.
am ridicat din umeri, nedumerită. cîte?
nu mi-a raspuns.
de atunci încoace tot număr.
sînt tristă, nu m-am certat niciodată cu sufletul meu,
şi nu înţeleg.
şi nu pot întelege,
de ce m-a întrebat
cîte clipe are o iubire?

joi, 26 mai 2011

despre dor

spune-mi, mamă, ce e ăla dor?
of, draga mea, grea întrebare, ca naşterea.
de ce?
cînd îţi e dor ştii de ce,
lipsa te face să suferi.
suferinţa doare, dar în acelaşi timp e plăcută,
nu poate să îţi fie dor dacă nu iubeşti.
cînd vine, e ca ca atunci cînd te-am văzut prima oară,
doi ochi, între viaţă şi moarte.
cine să vină?
cînd dorul e împlinit e totul,
tu ai fost viaţa mea de după mine,
dorul e viaţa după iubire.
nu înţeleg.
e ca şi cum ar ninge,
şi vrei să aduni în palme zăpadă,
suficient pentru un om,
dar tu eşti cald, şi se topesc fulgii odată cu visele tale,
şi suferi, şi nu vezi că în jur iarna ajută.
te limitezi le tine şi nu vezi,
cum timpul e popas şi adăpost.
casa e adăpost, mami, nu timpul.
casa e doar o clipă, timpul te învaţă
ce?
să fii.
cînd eşti, poţi avea orice,
te rezumi doar la un trup,
şi la un suflet.
asta sîntem, amalgam de lut şi stare.
mami?
da, draga mea?
mie mi-e dor de mîine.
ţie?

miercuri, 11 mai 2011

despre fericire

mi-ai lipsit toată ziua.
să-ţi povestec.
mi-am luat o nouă pastă de dinţi,
spală tot ce e amar, că e regret, că e triumf,
amalgamul acela de senzaţii ce ne dădea dureri de cap.
acum am zîmbetul limpede, recunosc,
e doar de efect, sufletul caută,
mda, tu ştii asta, orice aş face eşti tu,
mă mai uit în oglindă, cînd nu eşti,
şi simt cum braţele tale mă cuprind,
îmi scutur trupul obosit şi încerc să te fentez,
inutil, dragostea ta îmi pătunde în carne
ca un loc, căutându-şi timpul.
fobii!
mi-teamă de final ca mugurilor de floare!
de ce-aş nega iubirea?
pentru pietre,
pentru ape,
pentru vînt.
pentru foc,
mă ascund obişnuită să te simt
şi rîd, nebună,nebună ca o floare ce nu vrea corolă.
cum să definesc fericirea?
te-am întrebat asta şi m-ai privit ironic.
palma ta pe inima mea, şi gata, nimic
fără contur.
ştiam , ştiai că ştiu, aceeaşi durere,
fertilă şi ceasul indulgent, timpul
ce şi-a pierdut în părul meu rostul,
palmele tale, anunţînd dimineaţa,
oamenii , oamenii trecînd pe lângă noi
ca pe lîngă o molimă...
cît de rău să fie,
cînd eşti infestat cu iubire?

joi, 21 aprilie 2011

despre nimic



o pagină albă e ca o inimă neprihanită,
deşi nu există lucruri pe care o coală,
sau o inimă, să nu le poată duce.


timpul, cu asta începem,
ceasul ca un reper,
mîna ta pe pîntecul meu,
zîmbetul străzii, rebel.

zidul, ca urnă, şoptit,
printre clipe, şi moartea,
un alt anotimp, drămuit,
fără trup, fără umbre.

atingeri , reproşuri şi vină,
ochii tăi ca popas,
răsfrîngeri de lut în lumină,
ssst. ceasul ce a rămas.

oameni cu pielea albastră,
îngeri cu aripi de soi,
fantastice lumi ce adastă,
un loc, pentru noi.

tăcute ca luna, pe piele
palmale tale aproape cuvinte,
sălbatice inimi, noi, între ele,
sătui de amănunte.

coroane de vînt, ca o briză,
cînd marea se cere pămînt,
e ultima noastra repriză,
noi doi, sau necuvînt.


aleatoriu, aţi spune,
iubirea e ceva iminent,
zîmbeşti, te aşezi, ţi se cere
şi crezi, tu suflet dement!

miercuri, 20 aprilie 2011

despre şotron



mă trezesc tîrziu, cumva am smuls din mine dimineaţa,
mirosul de cafea şi fuga, deschid ochii
mă sîmt ca o carte prăfuită, descoperită întîmplător,
şi doar frunzărită, simt abandonul şi lipsa de interes,
cu atît mai bine, îmi spun, mai stau în pat preţ de minute.
e soare şi închid ochii, fereastra mea adună lumină,
şi aştept . trupul leneş adulmecă umbra,
prin casă există mereu locuri unde timpul nu ajunge.
e zi şi trec peste vise , le ţin lîngă mine ,
uneori e un truc eficient, dacă e înnorat, dacă nu,
lumina le uită în drum spre baie.
astazi e mai multă gălăgie ca ieri!
pufnesc iritată şi uit de apa ba caldă, ba rece.
mă apropii de geam cu intenţia de a aduce în normal ziua.
copii au aripi de lumină, soarele, nepăsător,
le lasă pe umeri povara de a spune.
sînt nelămurită! atîta vacarm!
pricep! joacă şotron!
cea mică, cu ochii mari şi teama de eşec,
zîmbeşte, îşi face curaj şi rupe linii,
undeva departe cineva scoate apă dn fîntînă,
scîrţ, scîrţ,
pe margini, ceilalţi zîmbesc în ciudă,
în gară, cineva s-a urcat în tren.
în pîntec viaţa aceea vrea drumuri. i le oferă!
poc! poc!
piatra lor mi-a stricat dimineaţa, hai fie, spre prînz,
mă scutur de ei ca un cîine de apă,
nu-mi găsesc papucii, ibricul, ţigările, ziua...
ai naibii copii!
iar mi-au învăţat viaţa!

cel mic are în pumn ţărînă,
ştie că orbeşte duşmani,
altul, mai înalt şi firav,
sare ca şi cum ar trece prin moarte,
aşteaptă la coadă copii,
pietre cu urme de sens,
tic-tac, timpul nu stă,
sînt obosită, zgomotul ăsta....
.....

încui uşa şi ies.
dincolo de ziduri lumea freamătă,
ca un cal neîmblînzit,
îmi bag capul între umeri şi oftez,
nu, n-or să înţeleagă cît te iubesc!
un, doi, trei, pac,
un, doi, trei, patru, poc,
trec pe lîngă ei,
au pe chip zîmbetul meu!
un, doi, trei, cît te iubesc!
un, doi...

luni, 18 aprilie 2011

despre îngeri



nu ştiam că e greu să fii înger....
credeam că doar zîmbesc la noi şi gata!
frunze cad,
ploaia adună,
ziduri pleacă...
nu e chiar aşa!
îngerul meu are răni, peste tot,
ca o trecere de pietoni,
una caldă, una rece,
oamenii ştiu doar drumul, înainte.
ce să bandajezi?
n-ar mai fi sigură trecerea prin rugăciuni.
un înger sănătos tun e ca un drac!
pus pe glume şi obişnuit să-ţi arate adevărata ta faţă.
îngerul meu fuge de tratamente, ca biserica de umbre.
buruieni!
ştiu!
tot ce iese din ochii hulpavi ai timpului e anomalie.
eu iubesc.
îngerul meu e obosit şi prăfuit de ameninţări cu uitarea,
m-a abandonat.
stau pe o scară ce nu urcă, nu coboară,
doar o scară, inutilă,
între două nivele de apropiere
mai jos mama mă purta în braţe, vise,
niciodată nu a făcut asta,
mai sus, cineva mă iubea mai mult decît mîine,
aiurea, iubirea e astăzi.
ok spun.
stau!
ma-ma mă-sii de înger !
păi pînă unde să mai rabd eu soarta de a-mi fi?
hai!
priveşte!
simte!
ştii?
nu te pot păcăli , nu te pot răstigni, nu te pot alunga ,
doar priveşte,
înger pervers şi inutil!
iubesc,
şi tu nu ştii cum să mă păzeşti de asta!
rîde...
şi-l simt în suflet taifun...
rîde...
iubirea,
îmi spune,
nu-i lucru de care îngerii te feresc!

duminică, 10 aprilie 2011

despre sete



am învățat că iubirea e ca un teatru îmblînzit,
faci și spui doar ce vor spectatorii
asta nu m-a ajutat prea mult,
sufletul meu are tendința să plece din mine cînd mă prefac
și eu, singură, nu mă pot defini.
l-am ascultat,
gravă greșeală de omenie, mi-au strigat!
contururi de gesturi, ca o piatră, am simțit,
lumea și zidurile ei!
frica, și ura! zîmbetul meu ca o rană,
pentru cine vreți voi liniște!
mi-au răspuns copacii
noi înflorim abandonînd, iubind și mîine,
pietrele au tăcut, nu prea vorbesc ele,
greșit folosite, doar mi-au zîmbit.
iubesc luna,
într-o noapte mi-a spus despre noi,
am înțeles atunci de ce nu părăsește pămîntul.
mai e un lucru, apa,
fără sete mi-a spus, doar se folosesc de mine,
setea mă apropie, mă deschide,
sînt floare și piatră, lună și vis,
știu setea, atunci îmi găsesc rostul.
așa am aflat,
să te iubesc
e un lucru
minunat!

miercuri, 6 aprilie 2011

despre zîmbet




de ce zâmbesc oamenii, mami, eu știu să zâmbesc?
draga mea, zâmbetul e ceea ce păzește amintirile,
tu știi să râzi.
da, știu să râd!
vezi tu, acum primești amintiri,
când vei crește vei da,
oamenii își dăruiesc amintirile, cu zâmbete,
copii le adună în râs,
dacă un om mare râde, primește mai mult decât dă,
nu înțelege că amintirile sunt bucăți de suflet
pe care trebuie să le dai,
oamenii le păzesc pentru că trebuiesc dăruite, nu furate,
tu acum ești mică, primești
și așa îți faci un suflet, apoi vei începe să îl împarți.
de ce să fac asta?
de ce își împart oamenii sufletul?
pentru că l-au primit,
sufletul unui om moare singur,
trăiește în ceilalți,
pentru că doar sufletul se poate dărui
nu poți face cadou ceea ce nu simți.
dar florile? dar cărțile? dar jucăriile?
nu, draga mea, acelea sunt lucruri,
tot ceea ce ai e ceea ce ai simțit,
sufletul,
și atât îi poți da unui om.
dar de ce oameni îl dau pe bucăți?
draga mea, pentru că așa îl primesc.

despre dimineți

dimineața ca o urmă de pas,
ceasul ce sună tardiv,
nu te poți trezi din iubire,
lumina și zîmbetul tău!

chipul meu , ochii tăi,
atingeri în timp ,amănunte,
drumul ce stă, între noi
brațele tale și anotimpuri.

fărîme de vorbe, luna
un abandon și o limită unde
copacii , umbre pe piept
au aripi de om și urme de lup.

cuvinte cu miros de pîine,
gust de fîntînă, aspru și lin,
trupul tău ca o vină, și eu,
descinderi în noi ,întrebări.

atingeri de lut, vin de soi,
zgomote dulci și chitări,
un gest ca un punct,
doi, și-un zîmbet răspuns.

joi, 10 martie 2011

despre vise

spune-mi, mamă, de ce sînt oamenii trişti?
vezi, draga mea, copacii?
acum sînt goi, ca o mînă întinsă, aşa arată umbra lor.
peste un timp vor înfrunzi, soarele le va deschide sufletul,
vor avea frunze, flori, fructe,
umbra lor va dărui adăpost.
dar mamă, va fi adăpost de soare.
soarele iubeşte copacii, asta am înţeles eu.
da, doar că oamenii nu se lasă iubiţi aşa uşor,
le e teamă.
de ce? doare?
nu doare, nu, teama ţine de lumină,
în întuneric poţi fi ce vrei,
lumina te arată aşa cum eşti.
nu înţeleg, mamă?
e simplu!
ia-mă de mînă. ce simţi?
căldură.
priveşte-mă în ochi. ce vezi?
pe mine.
spune-mi ceva, ce-mi spui?
te iubesc, mami!
ai văzut? e simplu,
eşti tu!
oamenii iubesc în vise, ca şi cum copacii ar arde,
pentru că oamenii renunţă ard , draga mea, nu mai întreba.
visele sînt modul lumii de a merge.
unde mamă?
în ea.
sînt ca o oglindă în care te uiţi în întuneric,
nu te vezi, dar poţi să fii cum vrei.
e dureros totuşi, visele au voinţa lor,
si tu îl poţi aştepta o viaţă pe cel ce-ţi va oferi,
măcar o clipă, liniştea.
mamă?
da, draga mea?
putem merge acum acasă?
mi-e somn....


vineri, 4 martie 2011

lemn de dor

nu mi-e teamă de moarte,
mereu am spus că e ca o despărţire,
dureroasă, dar definitivă,
întoarceri de lemn în pămînt.

iau copacii, îi ţin în mînă o clipă
le întorc frunzele înlăuntru, mai sigur ,
mereu sînt seduşi de ploaie
şi-mi spun poveşti despre mări.

să pluteşti, să simţi nemărginite atingeri,
cerul purtînd norii ca o aripă frîntă,
setea de pămînt, zîmbetul ţărmului
şi liniştea, nisipul drămuind timpul pînă la uitare...

cum să le spun că apele dor?
trebuie să renunţi să poţi iubi atît de mult!, strigă ei.
eu plec fruntea şi tac,
ochii mei ard ca destinul. copaci fără minte!

miercuri, 2 martie 2011

ametsecate

ninge , azi iarna iartă primăvara
în ochi de ape plînge
frigul ,ce răscoleşte amintiri,
pereţi de munţi şi cer.

în noaptea dintre anotimpuri copii poartă vise lungi,
copaci mai cară flori de gheaţă,
mă ţii în braţe ca pe un răspuns,
la dimineţi, şi taine ies din soartă.

întinde mîna, tu, hoinar,
şi ia din fiecare spaima
fii astăzi leac de calendar
cînd obosită-i iarna.

la colţ de stradă blocuri tind spre gri,
de cer stau aninate filme mute,
privesc la ei doar cei
ce n-au uitat, poteci de gheaţă rupte.

pe pielea mea miros de tine,
genunchii obosiţi, şi-un gînd,
că ruga nu e loc , nu e cuvînt,
e amînare ca un suflet frînt.

în noaptea dintre anotimpuri oamenii îşi lasă părul lung,
culorile au gustul abandonului, alb-negru , la asta se rezumă liniştea,
păsări dorm adînc în oameni, prăpăstii cu vis de aripi,
zidurile prind mucegai, bătrînii oftează ca după un război pierdut,
tu ai ochii de lup, cu foamea de doi trecută prin sînge.

lasă-mi iarna, primăvară,
lasă-mi lupii la răscruci
să-mi alin setea de vară,
toamna stinsă-n cuib de cuci!





miercuri, 16 februarie 2011

dinspre noapte spre zi

îmi trec mîna prin păr ca şi cum aş alunga ziua,
ceasuri inexacte şi cai albaştri,
noaptea, senzaţia că totul începe cînd oamenii dorm
şi tac,cine să asculte?

simple gesturi,
străzi pustii,
fereastra
şi frigul.

despre iubire nu se vorbeşte, nu ştii ce să spui,
zîmbeşti şi îţi aduci aminte de clipe
zîmbeşti, îţi pui braţele în jurul trupului şi te retragi,
în tine, sau departe, nu le poţi explica de ce
copacii cresc frunze şi abandoneză,
de ce pleci şi îţi urmezi umbra, pînă la lună,
noaptea toate visele au aromă de zăpadă.

goale pahare,
sufletul cald
şi uşa,
a nimănui.

enigme, asta percepi cînd vîntul bate,
miresme de trupuri, de văi şi de alb
iarna ce nu-şi mai aduce aminte de tine, veştede străzi,
cineva ce mai uită şi trece, în ora tîrzie, prin tine
poveşti despre ieri şi caii, albaştri,
în fîntîni parcă ieri, amorţiţi, acum herghelii,
pe piele, pe gînd, pe vis...

dimineţi şi cafea
noaptea ca umbră
aminiri,
uitări...

pentru fiecare noapte există o zi, un echilibru
inuman, oamenii sînt ultimi, cu ei,
departe cerul anunţă furtună, cineva se trezeşte odată cu ea
mirosul de cafea şi aerul greu, zvîcnind în tîmple ultimul vis,
confuzie, omul iubit , somnul ca zid şi nevoia de a fi altundeva.
oraşul ce se trezeşte încet, ziarul de mîine, dorinţa de azi
şi tu, decupînd oglinzi cu grija de-a nu răni, pe nimeni.

patul gol
mîna întinsă
şi tu şoptind
te iubesc...






luni, 7 februarie 2011

simple cuvinte

noaptea luna aşteaptă
cum nori peste timp,
în vîntul ce-adie
un alt anotimp...

aproape e focul,priveşti,
miros de primăvară
simţi aripi, şi-mi spui
cuvinte ce măsoară...

cu ochii închişi merg departe,
din visul meu în alt loc,
aud cum lupii-mi descriu,
amănunte....

stau lîngă tine şi-adînc,
e rost de tăcere,
în noapte te simt
adăpost de cuvinte....

sînt lucruri bizare,
în fiece clipă ce trece,
pe urmele noastre de trup
se pierde din doi,
diferenţa..

adormi lîngă mine,
mă prinzi ca o umbră ,
şi-n palmă-ţi şoptesc:
îţi aminteşti?

eşti tot ce ţi-am promis!

vineri, 4 februarie 2011

despre abandon

atinge o viaţă, cum focul se stinge,
priveşte un om,
oglindă în tine,
renunţă o clipă, din vreme,
şi pune-mi în braţe copilul,
din tine.

sînt gînduri ce-mi tulbură dimineţi,
o zi proastă pentru orice , doar impresii,
oamenii au ritmul lor,deraiaţi
ca un marfar ce împrăştie în jur
mii de amănunte.
aşa arată o zi,
ca o treaptă de fapt,
sau nu, ca un vagon pe care-l laşi în orice gară,
nu conteză care,
ştii doar senzaţia de uşurare,
aşteptînd capătul drumului , gol.

atinge o stea şi cere-mi iubire,
priveşte-n fîntînă răspunsul,
renunţă la doi,
doar o lună...

seara obosesc şi cuvintele,
mîinile ating trupuri, în cel mai bun caz,
sau doar se anină de ele, aripi frînte.
la adăpost orice lucru are mirosul lui, cunoscut,
liniştea tace ceasul , pereţi zugrăviţi într-o vară, oarecare,
deschid guri avide, frica
păstrează vise.

atinge-mă, spune-mi culori,
priveşte în mine , renunţă,
alb-negru,
intens.

ziua e un lucru bizar,
teatru, lumini, actori obosiţi,
oamenii nu se joacă, trec pe lîngă ei
pe lîngă scenă, în public doar cerşetorii
aplaudă,
cortine de praf şi drumuri prea lungi
pentru bis.

atinge ,
priveşte,
renunţă,
iubite...

marți, 1 februarie 2011

despre uitare

mai ştii?
mă ţineai în braţe cu iarna odată,
amorţeau clipe aşteptînd zăpadă şi-n oameni
nori ascundeau luna. spuneai
ssst...
e timpul altui alb.nopţi...
dimineţi ce umbreau ,îngeri
cu gene lungi tremurau cuvinte
şi aşternuturi, fărîme de gest
întoarse.
plecai cu tot din mine,
priveam şi gol trupul,
aţipea...
vise de zi întoarse,
zgomotul străzii,o cafea tare, aburind,
ochii ce dor,
lumina.
şi cum strigam ,
inutil să stau.
şi strada ,şi ziduri pretutindeni,
şi liniştea.
copii cu mîna-n mînă,părinţi,
şi foamea de fugă şi tăcerea,
oraşul arzînd , în fum de ţigară
un dor de gară....

mai ştii?
vin, pleacă şi stau cît să uite, păsări,
umbre-n fereste
ce cuprind şi alină
să uite.

mai ştii?
braţele tale ,
şi eu,
tot,
restul...

vineri, 7 ianuarie 2011

atemporale

noaptea oamenii au trupul gol ,
lumina e un lucru trist,
spre dimineaţă visele se trec, frunze rătăcind copacul.
pentu fiecare mîngîere amintiri,
seci şi reci oameni de zăpadă ce uită.

e greu de spus în cuvinte ce margini are singurătatea,
îţi aduci aminte, stingi lumina sau închizi ochii,
ca o pîine, cam aşa o simţi
o foame şi un dor de a te împărţi.
nu plîng oamenii din atîta lucru, doar suflete se dezbracă de trup
şi zboară.

mi-am spus că liniştea e modul banal de a adormi timpul
şi-am urlat luna pîna la soare,
mi-au zîmbit copiii, mereu zimbesc, orice ai face
sinceri, nu te poţi ascunde în spatele lor,
nu ai gîndul, doar tendinţa de a da, iar ,ca o pîine.

mă obsedează mirosul ei şi zgomotul obosit al brutăriilor.

noaptea oamenii au trupul gol, şi simt,
spre dimineaţă pleacă, trenuri din gări,
cu o destinaţie fixă şi dorul nebun de altceva
un telefon, sau o ţigară în mînă.

există un echilibru în toate, iubirea ca un plasture,
peste buze, peste drum, peste gest,
inactivi oameni fericiţi şi singuri,
un cuib, gol şi plin...
amintiri de aripi şi copii
zile şi nopţi cu lună şi lumină,
zîmbind.

luni, 3 ianuarie 2011

pentru tine, amintiri

se-aud în noapte amintiri,
trecute peste toate,
par păsări obosite
stînd printre noi o vreme.
un liliac sălbăticit
îşi poartă viaţa scurtă
pe unde doar copii fiind
am mai întors o undă.
în rîul fără de frînturi
nici ziduri nu-şi au locul
hălăduiesc , atîta ştiu,
oglindă... oameni, locuri.
ssst!
este noaptea lunii pline
şi-a unui fericit amurg,
doi, şi spre dimineaţă ,
doar unul,
aripi care curg.
e noaptea unei alte lumi,
efervescentă ca o vină,
şi-n loc de şa, şi-n loc de murg,
fîntîni,
şi sete de lumină.
atinge-mă şi lasă-mă să stau
cum muntele sub brazi ,
tu zboară sus,
căci clipe au
mereu un loc în plus.
e noaptea cînd cuvinte tac,
şi ne vorbesc asemenea,
ce importanţă să mai dau?
am şi firesc, şi cremenea.
te iert că mă iubeşti atît de mult,
te ţin în locul meu o viaţă,
e noaptea cînd noi sîntem
şi oameni de zăpadă
nu îngheaţă.
ssst...
lasă-mă să te iubesc o clipă,
ssst...,
care clipă?
-n care viaţă?

despre iubire

ce faci cînd iubeşti?
îţi pui viaţa amanet.
cui?
lumii.
ce iei pe ea?
fericire.
o recuperezi vreodată?
nu.
de ce?
dacă eşti fericit nu mai vrei altceva,
nici măcar viaţa ta.
lumea nu are ce face cu ea.
o păstrează, nu o poate folosi,
nimeni nu poate trăi viaţa altuia,
nimeni nu vrea să fie tu,
mai ales că ai renunţat la ea.
nu înţeleg.
e simplu. le dai oamenilor ce vor de la tine.
viaţa ta. atît are un om de oferit lumii.
în schimb ea îţi dă fericirea.
ăsta e un lucru fără valoare cînd vorbim despre toţi,
la un loc.
nimănui nu îi pasă că eşti, sau nu fericit,
nu se cer decît ore, zile, luni, ani,
în care să ce?
să le aparţii.
nu-i interesează ce faci în timpul liber.
mai ai?
desigur.
cînd iubeşti eşti liber.
nimeni nu-ţi poate lua viaţa dacă iubeşti,
dar lumea crede că te ţine.
unde?
în ea, fără oameni lumea nu ar fi.
nu eşti om dacă iubeşti?
nu eşti,
eşti totul.