vezi, draga mea, copacii?
acum sînt goi, ca o mînă întinsă, aşa arată umbra lor.
peste un timp vor înfrunzi, soarele le va deschide sufletul,
vor avea frunze, flori, fructe,
umbra lor va dărui adăpost.
dar mamă, va fi adăpost de soare.
soarele iubeşte copacii, asta am înţeles eu.
da, doar că oamenii nu se lasă iubiţi aşa uşor,
le e teamă.
de ce? doare?
nu doare, nu, teama ţine de lumină,
în întuneric poţi fi ce vrei,
lumina te arată aşa cum eşti.
nu înţeleg, mamă?
e simplu!
ia-mă de mînă. ce simţi?
căldură.
priveşte-mă în ochi. ce vezi?
pe mine.
spune-mi ceva, ce-mi spui?
te iubesc, mami!
ai văzut? e simplu,
eşti tu!
oamenii iubesc în vise, ca şi cum copacii ar arde,
pentru că oamenii renunţă ard , draga mea, nu mai întreba.
visele sînt modul lumii de a merge.
unde mamă?
în ea.
sînt ca o oglindă în care te uiţi în întuneric,
nu te vezi, dar poţi să fii cum vrei.
e dureros totuşi, visele au voinţa lor,
si tu îl poţi aştepta o viaţă pe cel ce-ţi va oferi,
măcar o clipă, liniştea.
mamă?
da, draga mea?
putem merge acum acasă?
mi-e somn....