despre craciun

mi-e dor de-un gest,
o simplă aplecare,
să nu-mi dai astăzi rest,
dă-mi dezlegare!

să pot atinge îngerii cu visul,
să-mi cînte-n noapte luna,
pe un peron rămas, iubitul
să îmi atingă mîna.

mi-e dor de-o vorbă,
simplă înfruntare,
nu-mi cere formă,
fă-mă să fiu mare!

să pot purta caii cu mine,
în locuri fără tină,
trist  rătăcit tramvaiu-n sine
deloc să nu mai vină.

mi-e dor de-un om,
răstalmacind destine,
şi rădăcini adînci de pom
înfipte greu în mine.

să-mi amintesc de primăvară,
de un cavou cu frunze verzi,
şi să imi cînte o chitară
încet, cum amănunte pierzi.

mi-e dor de punct,
aproape lîngă umăr,
un brad cărunt,
lipsind la număr.

să-mi amintesc, ca de urare
cum trec copii cu palme reci.
prin clipa mea de alinare,
cum stai, cum pleci!

despre prietenie

nu-ţi recunoşti prietenii după cuvinte,
nici după atingeri sau zîmbet,
există o chimie a prieteniei, ca a dragostei,
o simţi în privire şi în tăcere.
întinzi mîna, ca şi cum ai invita un vecin la moară,
căldura pîinii şi vocea copiilor, sătulă,
asta oferi.
e ca un roman prost gestul ăsta,
e inima ta plină cînd simţi puterea,
din mîna ce se lasă apucată.

nu m-am născut singură, m-a prins un suflet
şi m-a ridicat la şoapta mamei.
atunci am îvăţat gestul.
toţi oamenii te-njură de mamă,
e frustrant să ştii că nu poţi da viaţă,
că poţi doar să o iei,
chiar şi cu o virgulă.

mi-e dor de clipa cînd sînt,
cînd palme fac leagăn, şi legămînt,
folosit doar aşa, cuvînt mare, mi-e dor
de clipa cînd am făcut asta
cu oamenii.

mă gîndesc mereu la virgulă
ca la un loc unde am pierdut.

despre împrumut

sînt o umbră, oamenii mă împrumută uneori,
cu setea de ieri.
le lipseşte probabil drumul drept,
ca o inimă, ce bate în locul celei ce o au.
le spun mereu, e o iluzie să crezi că evadările alină,
că alţii sînt ceea ce nu ai, că timpul trece.
nu, el nu trece, noi îmbătrînim clipele, uitînd.
cuvintele mele au formă de clepsidră,
mă privesc obosiţi, ce să fac?
mă fac umbră şi îi urmez, zîmbind,
nu ştiu eu prea multe, dar nu poţi trata sufletul
cu alţi oameni.
după ce le trece avîntul mă lasă,
fiecare pe unde-şi găseşte odihna,
sînt mereu rătăcită, şi mîhnită, mă întorc mereu în mine,
cu dorul lor.
spun mereu, mîine, mîine voi fi umbra mea,
nu pot, sună ca o alarmă orice om ce caută.
am uitat să spun, mă ofer voluntar să-i călătoresc clipe,
mie îmi lipseşte ambiţia de a nega.
iubesc şi eu, da, tot plec, şi mă întorc,
ce ştiu eu e omul .
mă trezeşte dimineaţa cu aromă de cafea
şi zîmbet.

despre lipsă

mi-aş mai pune întrebări, dacă n-ar fi aşa rece anotimpul,
uneori cred că frunzele cad doar aşa, să deruteze,
altfel de ce le-ar plăcea copacilor vîntul?
trec peste astea, dimineaţa tîrzie aduce zgomot,
oraşul trozneşte a grabă, murmur ora cu detaşarea trenului,
fără cafea, unde stau eu cafeaua e doar o iluzie.
trec visul cu uitare, trec şi ziua ce vine la fel,
visele mele au conotaţii sf, impropii.
ştiu calea, sînt un robot leneş, urmez paşii de ieri,
variază uneori trecătorii.
nu muncesc, stau, aştept dezlegarea, ca un cîine ,
cînd scap uit ce-am aşteptat, doar scheaun.
iar noaptea, cu greu asumată, mă face să-ntreb.
nu mi-am găsit rostul pînă la tine,
mai zbor uneori, clipe de frică,
în rest, te privesc dormind, şi tac,
ce-aş face de te trezesc?