gânduri de ignorat

despre zăpadă

2012-02-03T01:29:00.000+02:00

ninge! pentru prima oară în iarna asta ninge,
liniştit, şi parcă văd copilul întorcînd lumea
cu josul în sus, un glob...
anii ei au puţine piedici, zîmbeşte şi cînd o doare,
eu mă gîndesc la copaci, la frig, să-i ierte.
copilul din mine a uitat primăvara,
copilul meu este, şi zburdă frenetic,
şi oameni de zăpadă îi părem toţi,
cîntă, cîntă cu glasul mării, al muntelui,
cîntă iarna cu bucurie.
o privesc amintindu-mi setea de zăpadă.
oraşul trozneşte ca un pom bătrîn,
străzi inutile trec paralel cu gîndurile mele...
nu recunosc!
anii nu mi-au umbrit iarna,
doar trupul.
ea rîde! mă ia de mînă şi cîntă!
uite mami, fluturi de zăpadă!
ştii, spune, ei cad din aripi de înger!
zîmbeşte mami, îngerii se pregătesc de primăvară!

despre iarnă

2012-01-25T01:36:00.000+02:00

iubesc zăpada, ca toată lumea, acoperă!
nu mă gîndesc la primăvară,
când afli că lîngă ale tale au lasat şi alţii...
şi copilul meu cum desenează,
oameni de zăpadă fără nasturi.
o întreb de ce şi zîmbeşte.
nu-mi răspunde, dar ştiu.
ce rămîne dacă dezbraci un om de zăpadă?
amintiri. gesturi. vise. zîmbete.
e copil, alege ce vrea din alb,
eu, eu îi întind mîna şi o duc acasă,
aşa ştiu eu să îi fac un om de zăpadă.
iarna e anotimpul cînd toţi se cred mai buni,
de la fulgi, spune ea,
crede că fulgii cad din aripi de înger,
că sînt un dar, ca mugurii,
dacă o întrebi de alt anotimp. altă filosofie de şase ani.
ninge, şi-mi amintesc păsări zgribulite,
le priveam pe fereastră cum mîncau din restul de cină.
ninge, şi mi-e dor de o sobă, cu lemne ,
copaci să-i plîng în somn .
ninge.
şi am doar teama.
că nu vor fi destui muguri
cît să-i facă verde în suflet.

despre ani

2012-01-13T02:24:00.000+02:00

unele lucuri au nuanţe tîrzii,
ca o vînătaie,
pui plasturi pe gest, simple impresii,
sufletul urlă, cui pasă?
poţi să despici un om folosind cuvintele lui,
nu ajută!
se arată doar ce rămîne, doruri,
greu de cuprins în trup.
alte lucruri au reflexe, tardive,
oamenii trec, tu stai şi crezi că aud.
regret , n-am fost primăvară, ningea,
muguri de om, îngheţaţi.
răspunsul, treceri de pieton, albe,
semafoare blocînd atingeri,
îţi spui. anotimpul ăsta mă depăşeşte.
şi taci.
şi te ridici, şi te revolţi,
şi eşti un an întreg de suferinţă,
rătăcit printre ceilalţi.
contează?

despre munte

2012-01-07T02:57:00.005+02:00

îţi aminteşti, rucsacul meu cu cadru,
fotografie veche, cu munţi-n buzunar,
cum ne umbla, rebel prin plete vîntul,
îţi aminteşti?
te uită-n calendar!
şi spune-mi amănunte, încet cum se coboară
destinul, flori de colţ, şi umbre pe tăceri.
dimineţi cu ace de brad
şi ape, tremurătoare porţi în brebenei albaştri,
liliac cu parfum peste văi, paşi cu aromă de calcar,
nebuni, şi uitaţi copii .
roua pe lemn, aburind focul trist,
chitara ce doarme-n molizi,
rătăciri, suflet de lună,
zîmbete, popas, şi o stînă.
miresme de foc, alungări de cuvinte,
fumul din tot, drumeţi,
cărare cu umblet mai rar, animale şi flori,
necuvinte,
un prag , un hotar, pietre,
mîini apucînd mîini, înainte.

despre pendul

2012-01-07T01:47:00.000+02:00

auzi? îmbătrînesc copacii lîngă noi,
frunze apleacă ramuri pînă la lut.
de ce taci?
deschide ochii, întinde mîna,
şopteşte.
sînt lîngă tine , mi-e sete şi teamă,
umbli prin mine încălţat,
ridică privirea pînă la soare!
oamenii vin, oamenii pleacă,
fiece suflet e gară, cu flori răspîndind parfum
de bun rămas.
amintiri trec prin guri, de la om la om,
ca un sărut, ca un apus,
noaptea visele prind viaţă.
de ce taci?
trecători au ochii tăi, acum aproape,
acum departe, ca un pendul,
rupt din sufletul meu.
porumbei cu aripi închise, firesc,
hrana din palme,
îţi aminteşti nelămurirea?
cum se iubesc doi oameni, definitiv?

despre decupări

2012-01-06T01:51:00.000+02:00

toată dragostea asta are gust amar,
o coajă de portocală rătăcită între cuvinte.
mîna întinsă ca şi cum ai îmblînzi un animal
şi dorul meu de atingere.
tu crezi că sufletul meu poartă linişti,
eu visez timpul, pierdut în braţe,
cît de linişte să fie-n război?
cît poate duce la gură apa, setea!
mă priveşti zîmbind clipele,
mă alint aleatoriu, mîna mea aşteaptă,
nefiresc, luna.
mă cerţi că sînt ape, te iert că eşti mîine,
îmi spui vorbe multe, ascult ce-i în mine,
copii cu nuanţe de roz decupează firesc
paşi şi minuni, comori, şi refugii,
eu tac, supărată, tu dormi, obosit,
ce-i pasă, scîrţîie o poartă,
fluturi mor,
e anotimpul cînd renunţă.
somn uşor.

despre craciun

2011-12-23T01:53:00.002+02:00

mi-e dor de-un gest,
o simplă aplecare,
să nu-mi dai astăzi rest,
dă-mi dezlegare!

să pot atinge îngerii cu visul,
să-mi cînte-n noapte luna,
pe un peron rămas, iubitul
să îmi atingă mîna.

mi-e dor de-o vorbă,
simplă înfruntare,
nu-mi cere formă,
fă-mă să fiu mare!

să pot purta caii cu mine,
în locuri fără tină,
trist rătăcit tramvaiu-n sine
deloc să nu mai vină.

mi-e dor de-un om,
răstalmacind destine,
şi rădăcini adînci de pom
înfipte greu în mine.

să-mi amintesc de primăvară,
de un cavou cu frunze verzi,
şi să imi cînte o chitară
încet, cum amănunte pierzi.

mi-e dor de punct,
aproape lîngă umăr,
un brad cărunt,
lipsind la număr.

să-mi amintesc, ca de urare
cum trec copii cu palme reci.
prin clipa mea de alinare,
cum stai, cum pleci!

despre prietenie

2011-12-16T02:18:00.003+02:00

nu-ţi recunoşti prietenii după cuvinte,
nici după atingeri sau zîmbet,
există o chimie a prieteniei, ca a dragostei,
o simţi în privire şi în tăcere.
întinzi mîna, ca şi cum ai invita un vecin la moară,
căldura pîinii şi vocea copiilor, sătulă,
asta oferi.
e ca un roman prost gestul ăsta,
e inima ta plină cînd simţi puterea,
din mîna ce se lasă apucată.

nu m-am născut singură, m-a prins un suflet
şi m-a ridicat la şoapta mamei.
atunci am îvăţat gestul.
toţi oamenii te-njură de mamă,
e frustrant să ştii că nu poţi da viaţă,
că poţi doar să o iei,
chiar şi cu o virgulă.

mi-e dor de clipa cînd sînt,
cînd palme fac leagăn, şi legămînt,
folosit doar aşa, cuvînt mare, mi-e dor
de clipa cînd am făcut asta
cu oamenii.

mă gîndesc mereu la virgulă
ca la un loc unde am pierdut.

despre împrumut

2011-12-02T01:24:00.003+02:00

sînt o umbră, oamenii mă împrumută uneori,
cu setea de ieri.
le lipseşte probabil drumul drept,
ca o inimă, ce bate în locul celei ce o au.
le spun mereu, e o iluzie să crezi că evadările alină,
că alţii sînt ceea ce nu ai, că timpul trece.
nu, el nu trece, noi îmbătrînim clipele, uitînd.
cuvintele mele au formă de clepsidră,
mă privesc obosiţi, ce să fac?
mă fac umbră şi îi urmez, zîmbind,
nu ştiu eu prea multe, dar nu poţi trata sufletul
cu alţi oameni.
după ce le trece avîntul mă lasă,
fiecare pe unde-şi găseşte odihna,
sînt mereu rătăcită, şi mîhnită, mă întorc mereu în mine,
cu dorul lor.
spun mereu, mîine, mîine voi fi umbra mea,
nu pot, sună ca o alarmă orice om ce caută.
am uitat să spun, mă ofer voluntar să-i călătoresc clipe,
mie îmi lipseşte ambiţia de a nega.
iubesc şi eu, da, tot plec, şi mă întorc,
ce ştiu eu e omul .
mă trezeşte dimineaţa cu aromă de cafea
şi zîmbet.

despre lipsă

2011-12-01T01:53:00.000+02:00

mi-aş mai pune întrebări, dacă n-ar fi aşa rece anotimpul,
uneori cred că frunzele cad doar aşa, să deruteze,
altfel de ce le-ar plăcea copacilor vîntul?
trec peste astea, dimineaţa tîrzie aduce zgomot,
oraşul trozneşte a grabă, murmur ora cu detaşarea trenului,
fără cafea, unde stau eu cafeaua e doar o iluzie.
trec visul cu uitare, trec şi ziua ce vine la fel,
visele mele au conotaţii sf, impropii.
ştiu calea, sînt un robot leneş, urmez paşii de ieri,
variază uneori trecătorii.
nu muncesc, stau, aştept dezlegarea, ca un cîine ,
cînd scap uit ce-am aşteptat, doar scheaun.
iar noaptea, cu greu asumată, mă face să-ntreb.
nu mi-am găsit rostul pînă la tine,
mai zbor uneori, clipe de frică,
în rest, te privesc dormind, şi tac,
ce-aş face de te trezesc?

despre fărîme

2011-11-29T02:11:00.001+02:00

am nevoie de spaţiu să-mi iert cuvintele,
de trup să uit timpul,
şi de încă un om, să fiu rezonabilă.
întind mîinile cu foamea pulsînd în vene
şi nu renunţ, nu, cu ochii.
după cortină, aşa simt tăcerea,
umbra unui eşec ratat.
fărîme de gînd ,carusel pervers,
adunînd pe băţ, vată de zahăr,
elogii, miresme, o frunză bătrînă,
tabloul de ieri, astăzi, mahmureli cu chip de vină
tardiv. viitorul.
dacă mă întrebi, îţi răspund, furioasă,
dacă nu, trec strada şi privesc în vitine,
himere croite , podeţe podite-n culori.
şi îmi aduc aminte ceasul cînd stau,
goală ca un popas, margini de drum, călători,
respiraţii de nori, risipe.
noaptea, noaptea nu mai văd amănunte,
fac ce ştiu, îngîn luna, sar oameni, uit lumini
şi tac, ceas bătrîn, inimă rea,
iubire ,
zîmbesc, de ce ?
şi cum nu am obosit, mă cert cu brazii,
conuri!

despre copaci

2011-11-22T01:31:00.004+02:00

mi-am tatuat pe tîmple ani, rotunzi ca de copaci,
vis călător şi-un vreasc de veac m-a rătăcit
în ochii tăi am frunze, şi rădăcini în ceas stricat
mă tulbur printre aripi, nu îngeri, adieri de ieri,
cînd vine iarna amorţesc în clipe, adînc, ca o fîntînă,
cu braţele ca nişte şine, aştept o primăvară
să mai vină.
şi vine şi-mi pleznesc pe buze muguri, cu gustul tău,
de clipe pline, zîmbesc la frunzele pămînt,
ca o uitare de cuvînt.
doar ploaia mai anină trupul , cu-atingeri lungi
de timp prea scurt, cum numai amintiri
mai pot spăla trecutul din priviri.
inevitabil vine setea, o vară cu tristeţi uscate,
răstălmăcind tot ce ating, pămînt şi timp
se coc sub ultim anotimp preludii de iubiri.
cu toamna trec şi răni şi vină,
culori îngenunchează un răstimp,
da, inocente stau în palme reci atingeri
şi-n ape cad, rugină.
sînt trecător prin timp ca o liană,
nu am destinul de copac,
în trupul tău mă regăsesc, mă pierd,
şi tac şi-ngîn şi mor şi cer .
lumină.

despre indiferenţe

2011-11-11T01:55:00.002+02:00

mi-am luat un cal albastu, l-am visat întâi,
l-am găsit, acum e-al meu, şi oamenii cred,
că e derbedeu!
mama-mi spune ieri n-ai fost, ştiu tabloul,
l-am primit cînd eram un suflet, şi decorul,
ca risipă!
am citit o carte lungă, cu coperţi de piele,
sufletul meu mai anină, de ea, vise, pietre,
vagă reuşită!
cine să iubească noaptea, ca durere?
dimineţi cu amintiri, tardive,
doar plăcere.
m-am obişnuit cu lumea, trece fară vină,
ninge, plouă, vin copaci, vin din urmă,
clipe.

despre simplitate

2011-10-31T02:21:00.000+02:00

mă iubeşti?
da!
de ce?
pentru că îmi porţi visele.
cum aşa?
e simplu! eu îmi doresc o îmbrăţişare,
tu mă ţii în braţe cînd dorm.
aşa de simplu?
da!

despre noi

2011-10-31T01:02:00.003+02:00

uneori sînt pasăre, cu inutile aripi,
noaptea îngîn luna, şi zbor.
îmi întinzi mîna , îmi aplec fruntea,
atingeri de vise-n fîntîni,
şi zîmbetul tău, clepsidră,
drămuind timp şi zbor.
te iubesc, fiinţă cu ochi adînci,
te iubesc în locuri ucise,
în drumuri şi-n umbre,
în zile cu soare,
în ploaia cenuşă.
alteori sînt om,
suflet greu ca marea,
trist şi albastru,
ma atingi şi mă ierţi,
ca un trecător, visarea.
te iubesc, om cu trup de noapte,
cald şi uitat în şoapte.
plîng dimineţi despărţiri,
trec trenuri prin gări,
cuvinte obosesc.
niciodată nu sînt taină,
prin mine petreci,
murmur şi rîu, promise poteci,
te iubesc atunci,
suflet de iarnă,
alb şi pădure,
focul din uşă,
cu rugă, în trupul tău,
popas.

despre iluzii

2011-10-20T01:50:00.000+03:00

nu poţi fi trecător prin viaţa unui om,
cînd iubeşti nu e ca şi cum ai traversa o stradă
nu poţi spune te iubesc aşa cum împarţi o pîine,
sufletul se simte, nu se dăruieşte.
am iubit o floare
tristă şi limitată în ghiveciul ei, mereu prăfuit,
a trecut anotimpul, iubirea mea şi gestul
ce-i ştergea de praf frunzele.
am iubit un cîine,meru în pasul meu,
umbra pe care nu o căutam, o găseam,
a pierit cu vîntul, timpul prea scurt i-a pus amintirea
pe frunze.
am iubit un om, cu braţe înfipte în inima mea,
şi şoapte, cîntece vechi mirosind a bunici,
am iubit un om,
mirosul lui pe pielea mea,
iluzii de cuvinte.
nerostindu-l s-a stins,
ca un loc interzis.
singur.
şi da, iubesc.
trecător prin tine.
etern.

dar...?

2011-09-29T01:56:00.001+03:00

noaptea luna îşi aminteşte,şi nori, şi umbre , şi foc, şi cîntări,
locuri unde nu am fost, lucruri pe care nu le-am făcut,
noi, priponiţi de-o eclipsă,ermetic pămîntul în noi.
multe străzi, puţine treceri aduc amintiri la un loc,
bezmetic, aş spune, oraşul acesta împarte.
pe tarabe, cărţi ruginite, cuvinte de prisos,
vînzători cu oglinzi, alegi pe suflet ce-ţi şade.
cîini cu ochii închişi, de bunăvoie orbi,
adulmecă, latră şi muşcă din noi vise .
economie de umbră, sub streşine mici,
cuiburi aduc pe la noi, rîndunici.
brutării cu miros, spic omorît,
foamea de noi e adîncă.
şotron, numere mici,
infinite poteci.
şi eu, parcă tu,
parcă eu, tu,
zîmbind!

da

2011-09-22T02:24:00.002+03:00

sufletul meu cere, cerşetor la limita vieţii,
oamenii trec, oamenii dau, oamenii au,
eu tac.
adun nimic cu nimic,
copii cu plete de aur,
anotimpuri etrene şi soare,
deschid inimi ca pe scoici,
perle sau nu,
mă uit la trupul despicat şi nu mai vreau nimic!
doar o adiere de braţ peste umărul meu,
şoapta mamei cînd nu adormeam
şi vuietul nopţii,
focul şi umbra iubirii.
mi-am lăsat sufletul la răscruce,
ca o moară , ca un vînt, ca un călător nehotărît.
acum adun zilele,
zilele de cînd nu mi-ai mai spus
te iubesc....
doar noaptea mai cer lumină,
şi adorm aşteptînd apusuri,
clipe cînd trupuri abdică tăcerea.
spre zori,
nimic,
şi totuşi eternul...
da!

despre dependenţe

2011-09-20T01:00:00.000+03:00

ochi de plumb străini în inimi
paşii grei strada prieten
cîinele şi-n vagabond
frica de lumină

postere cu disparuţi
peste case de copii
foamea de îmbrăţişare
sufletul ca un refuz

anotimpuri alungate
timpul ca un loc comun
gesturi tatuate-n grabă
loc de joacă-n foc nebun

mîini mai mici decît un zîmbet
colorează oameni buni
trotuare duc spre ceruri
vise în baloane de săpun

mame au abandonat
timpul bate-n ceas stricat
au uitat şi am uitat
dependenţa de iubire

despre oameni mari

2011-08-03T00:49:00.000+03:00

mă tot întreb,
de ce îmi lipseşte atît copilăria?
am părăsit-o să las loc altcuiva.
am simţit că trebuie să privesc.
şi am privit. în jur, în mine, înainte,
am zîmbit şi am căpătat aripi.
trist ,aş spune acum,
am căzut în mine ca luna în fîntînă,
cu toate iluziile.
dimineaţa mirosul de cafea şi frica,
da, frica de zi,
cînd oamenii se sălbăticesc,
întind mîini, spun cuvinte, respiră sacadat,
şi fug,
şi eu fug.

copila-mi zimbeşte şi în somn,
o privesc lung,
o ecuaţie fără rezolvare,
sufletul meu ,
inima ei,
şi parcă,
departe, iluzia unei vieţi.

să nu pleci, fata mea,
să nu pleci,
e loc pentru toţi!

despre tristeţe

2011-07-25T00:37:00.000+03:00

spune-mi despre tristeţe, mami.
nu pot, draga mea, sufletul tău e crud,
nu a cunoscut-o, să o afli e ca marea, fără limite.
dar marea are maluri!
aşa şi tristeţea, draga mea, are maluri în amintiri,
naufragiezi şi pleci, mereu.
dar mami, vreau să cresc, să pot fi şi eu tristă!
draga mea, eu nu vreau,,
ţi-ai amputa sufletul cu fiecare amintire,
ţi-ai pierde timpul cu fiecare respiraţie,
ai trăi în trecut , bolnav, fără leac.
dar mami, de ce se întîmplă toate astea?
of, draga mea,
pentru că iubim,
şi asta nu are reguli sau timp,
şi tu iubeşti acum, dar inocenţa ta e un antidot.
n-o să mă îmbolnăvesc niciodată de tristeţe?
eu sper că nu,
dar sper şi că da.
nu înţeleg!
e ca şi cum ai rupe din tine,
devii tot mai mic pe măsură ce dai,
devii un zîmbet, sau o lacrimă,
o scrisosre, sau un gest.
prea mult pentru celălalt, şi aşa rămîi suspendat în timp,
suflet fără răspuns.
şi atunci eşti trist,ştii?
cînd zîmbesc înseamnă că şi-au găsit perechea.
dar mami, tu mereu îmi zîmbeşti!
da, draga mea, tu eşti sufletul meu,
eu sînt tristă doar cînd îmi amintesc.

despre suflet

2011-06-10T00:55:00.003+03:00

sufletul meu e apatic,
probleme cu imaginea,
i-am spus... ssst... ascultă , ascultă ce eşti.
nimic!
părea grindina de la ultima eclipsă, cam aşa suna,
sufletul meu.
tare!
şi trist.
am adormit explicîndu-i ce fac.
s-a întors în mine pe dos, ca o fîntînă,
lac,
m-am speriat .
cîte clipe să aibă o iubire?,
m-a întrebat supărat.
am ridicat din umeri, nedumerită. cîte?
nu mi-a raspuns.
de atunci încoace tot număr.
sînt tristă, nu m-am certat niciodată cu sufletul meu,
şi nu înţeleg.
şi nu pot întelege,
de ce m-a întrebat
cîte clipe are o iubire?

despre dor

2011-05-26T00:34:00.002+03:00

spune-mi, mamă, ce e ăla dor?
of, draga mea, grea întrebare, ca naşterea.
de ce?
cînd îţi e dor ştii de ce,
lipsa te face să suferi.
suferinţa doare, dar în acelaşi timp e plăcută,
nu poate să îţi fie dor dacă nu iubeşti.
cînd vine, e ca ca atunci cînd te-am văzut prima oară,
doi ochi, între viaţă şi moarte.
cine să vină?
cînd dorul e împlinit e totul,
tu ai fost viaţa mea de după mine,
dorul e viaţa după iubire.
nu înţeleg.
e ca şi cum ar ninge,
şi vrei să aduni în palme zăpadă,
suficient pentru un om,
dar tu eşti cald, şi se topesc fulgii odată cu visele tale,
şi suferi, şi nu vezi că în jur iarna ajută.
te limitezi le tine şi nu vezi,
cum timpul e popas şi adăpost.
casa e adăpost, mami, nu timpul.
casa e doar o clipă, timpul te învaţă
ce?
să fii.
cînd eşti, poţi avea orice,
te rezumi doar la un trup,
şi la un suflet.
asta sîntem, amalgam de lut şi stare.
mami?
da, draga mea?
mie mi-e dor de mîine.
ţie?

despre fericire

2011-05-11T01:09:00.003+03:00

mi-ai lipsit toată ziua.
să-ţi povestec.
mi-am luat o nouă pastă de dinţi,
spală tot ce e amar, că e regret, că e triumf,
amalgamul acela de senzaţii ce ne dădea dureri de cap.
acum am zîmbetul limpede, recunosc,
e doar de efect, sufletul caută,
mda, tu ştii asta, orice aş face eşti tu,
mă mai uit în oglindă, cînd nu eşti,
şi simt cum braţele tale mă cuprind,
îmi scutur trupul obosit şi încerc să te fentez,
inutil, dragostea ta îmi pătunde în carne
ca un loc, căutându-şi timpul.
fobii!
mi-teamă de final ca mugurilor de floare!
de ce-aş nega iubirea?
pentru pietre,
pentru ape,
pentru vînt.
pentru foc,
mă ascund obişnuită să te simt
şi rîd, nebună,nebună ca o floare ce nu vrea corolă.
cum să definesc fericirea?
te-am întrebat asta şi m-ai privit ironic.
palma ta pe inima mea, şi gata, nimic
fără contur.
ştiam , ştiai că ştiu, aceeaşi durere,
fertilă şi ceasul indulgent, timpul
ce şi-a pierdut în părul meu rostul,
palmele tale, anunţînd dimineaţa,
oamenii , oamenii trecînd pe lângă noi
ca pe lîngă o molimă...
cît de rău să fie,
cînd eşti infestat cu iubire?

despre nimic

2011-04-21T23:56:00.004+03:00

o pagină albă e ca o inimă neprihanită,
deşi nu există lucruri pe care o coală,
sau o inimă, să nu le poată duce.

timpul, cu asta începem,
ceasul ca un reper,
mîna ta pe pîntecul meu,
zîmbetul străzii, rebel.

zidul, ca urnă, şoptit,
printre clipe, şi moartea,
un alt anotimp, drămuit,
fără trup, fără umbre.

atingeri , reproşuri şi vină,
ochii tăi ca popas,
răsfrîngeri de lut în lumină,
ssst. ceasul ce a rămas.

oameni cu pielea albastră,
îngeri cu aripi de soi,
fantastice lumi ce adastă,
un loc, pentru noi.

tăcute ca luna, pe piele
palmale tale aproape cuvinte,
sălbatice inimi, noi, între ele,
sătui de amănunte.

coroane de vînt, ca o briză,
cînd marea se cere pămînt,
e ultima noastra repriză,
noi doi, sau necuvînt.

aleatoriu, aţi spune,
iubirea e ceva iminent,
zîmbeşti, te aşezi, ţi se cere
şi crezi, tu suflet dement!

despre şotron

2011-04-20T00:27:00.006+03:00

mă trezesc tîrziu, cumva am smuls din mine dimineaţa,
mirosul de cafea şi fuga, deschid ochii
mă sîmt ca o carte prăfuită, descoperită întîmplător,
şi doar frunzărită, simt abandonul şi lipsa de interes,
cu atît mai bine, îmi spun, mai stau în pat preţ de minute.
e soare şi închid ochii, fereastra mea adună lumină,
şi aştept . trupul leneş adulmecă umbra,
prin casă există mereu locuri unde timpul nu ajunge.
e zi şi trec peste vise , le ţin lîngă mine ,
uneori e un truc eficient, dacă e înnorat, dacă nu,
lumina le uită în drum spre baie.
astazi e mai multă gălăgie ca ieri!
pufnesc iritată şi uit de apa ba caldă, ba rece.
mă apropii de geam cu intenţia de a aduce în normal ziua.
copii au aripi de lumină, soarele, nepăsător,
le lasă pe umeri povara de a spune.
sînt nelămurită! atîta vacarm!
pricep! joacă şotron!
cea mică, cu ochii mari şi teama de eşec,
zîmbeşte, îşi face curaj şi rupe linii,
undeva departe cineva scoate apă dn fîntînă,
scîrţ, scîrţ,
pe margini, ceilalţi zîmbesc în ciudă,
în gară, cineva s-a urcat în tren.
în pîntec viaţa aceea vrea drumuri. i le oferă!
poc! poc!
piatra lor mi-a stricat dimineaţa, hai fie, spre prînz,
mă scutur de ei ca un cîine de apă,
nu-mi găsesc papucii, ibricul, ţigările, ziua...
ai naibii copii!
iar mi-au învăţat viaţa!

cel mic are în pumn ţărînă,
ştie că orbeşte duşmani,
altul, mai înalt şi firav,
sare ca şi cum ar trece prin moarte,
aşteaptă la coadă copii,
pietre cu urme de sens,
tic-tac, timpul nu stă,
sînt obosită, zgomotul ăsta....
.....

încui uşa şi ies.
dincolo de ziduri lumea freamătă,
ca un cal neîmblînzit,
îmi bag capul între umeri şi oftez,
nu, n-or să înţeleagă cît te iubesc!
un, doi, trei, pac,
un, doi, trei, patru, poc,
trec pe lîngă ei,
au pe chip zîmbetul meu!
un, doi, trei, cît te iubesc!
un, doi...

despre îngeri

2011-04-18T00:32:00.010+03:00

nu ştiam că e greu să fii înger....
credeam că doar zîmbesc la noi şi gata!
frunze cad,
ploaia adună,
ziduri pleacă...
nu e chiar aşa!
îngerul meu are răni, peste tot,
ca o trecere de pietoni,
una caldă, una rece,
oamenii ştiu doar drumul, înainte.
ce să bandajezi?
n-ar mai fi sigură trecerea prin rugăciuni.
un înger sănătos tun e ca un drac!
pus pe glume şi obişnuit să-ţi arate adevărata ta faţă.
îngerul meu fuge de tratamente, ca biserica de umbre.
buruieni!
ştiu!
tot ce iese din ochii hulpavi ai timpului e anomalie.
eu iubesc.
îngerul meu e obosit şi prăfuit de ameninţări cu uitarea,
m-a abandonat.
stau pe o scară ce nu urcă, nu coboară,
doar o scară, inutilă,
între două nivele de apropiere
mai jos mama mă purta în braţe, vise,
niciodată nu a făcut asta,
mai sus, cineva mă iubea mai mult decît mîine,
aiurea, iubirea e astăzi.
ok spun.
stau!
ma-ma mă-sii de înger !
păi pînă unde să mai rabd eu soarta de a-mi fi?
hai!
priveşte!
simte!
ştii?
nu te pot păcăli , nu te pot răstigni, nu te pot alunga ,
doar priveşte,
înger pervers şi inutil!
iubesc,
şi tu nu ştii cum să mă păzeşti de asta!
rîde...
şi-l simt în suflet taifun...
rîde...
iubirea,
îmi spune,
nu-i lucru de care îngerii te feresc!

despre sete

2011-04-10T01:00:00.008+03:00

am învățat că iubirea e ca un teatru îmblînzit,

faci și spui doar ce vor spectatorii
asta nu m-a ajutat prea mult,
sufletul meu are tendința să plece din mine cînd mă prefac
și eu, singură, nu mă pot defini.
l-am ascultat,
gravă greșeală de omenie, mi-au strigat!
contururi de gesturi, ca o piatră, am simțit,
lumea și zidurile ei!
frica, și ura! zîmbetul meu ca o rană,
pentru cine vreți voi liniște!
mi-au răspuns copacii
noi înflorim abandonînd, iubind și mîine,
pietrele au tăcut, nu prea vorbesc ele,
greșit folosite, doar mi-au zîmbit.
iubesc luna,
într-o noapte mi-a spus despre noi,
am înțeles atunci de ce nu părăsește pămîntul.
mai e un lucru, apa,
fără sete mi-a spus, doar se folosesc de mine,
setea mă apropie, mă deschide,
sînt floare și piatră, lună și vis,
știu setea, atunci îmi găsesc rostul.
așa am aflat,
să te iubesc
e un lucru
minunat!

despre zîmbet

2011-04-06T00:53:00.004+03:00

de ce zîmbesc oamenii, mami, eu știu să zîmbesc?

draga mea, zîmbetul e ceea ce păzește amintirile,

tu știi să rîzi.

da, știu să rîd!

vezi tu, acum primești amintiri,

cînd vei crește vei da,

oamenii își dăruiesc amintirile, cu zîmbete,

copii le adună în rîs,

dacă un om mare rîde, primește mai mult decît dă,

nu înțelege că amintirile sînt bucăți de suflet

pe care trebuie să le dai,

oamenii le păzesc pentru că trebuiesc dăruite, nu furate,

tu acum ești mică, primești

și așa îți faci un suflet, apoi vei începe să îl împarți.

de ce să fac asta?

de ce își împart oamenii sufletul?

pentru că l-au primit,

sufletul unui om moare singur,

trăiește în ceilalți,

pentru că doar sufletul se poate dărui

nu poți face cadou ceea ce nu simți.

dar florile? dar cărțile? dar jucariile?

nu, draga mea, acelea sînt lucruri,

tot ceea ce ai e ceea ce ai simțit,

sufletul,

și atît îi poți da unui om.

dar de ce oameni îl dau pe bucați?

draga mea, pentru că așa îl primesc.

despre dimineți

2011-04-06T00:14:00.002+03:00

dimineața ca o urmă de pas,

ceasul ce sună tardiv,

nu te poți trezi din iubire,

lumina și zîmbetul tău!

chipul meu , ochii tăi,

atingeri în timp ,amănunte,

drumul ce stă, între noi

brațele tale și anotimpuri.

fărîme de vorbe, luna

un abandon și o limită unde

copacii , umbre pe piept

au aripi de om și urme de lup.

cuvinte cu miros de pîine,

gust de fîntînă, aspru și lin,

trupul tău ca o vină, și eu,

descinderi în noi ,întrebări.

atingeri de lut, vin de soi,

zgomote dulci și chitări,

un gest ca un punct,

doi, și-un zîmbet răspuns.

despre vise

2011-03-10T00:47:00.005+02:00

spune-mi, mamă, de ce sînt oamenii trişti?

vezi, draga mea, copacii?

acum sînt goi, ca o mînă întinsă, aşa arată umbra lor.

peste un timp vor înfrunzi, soarele le va deschide sufletul,

vor avea frunze, flori, fructe,

umbra lor va dărui adăpost.

dar mamă, va fi adăpost de soare.

soarele iubeşte copacii, asta am înţeles eu.

da, doar că oamenii nu se lasă iubiţi aşa uşor,

le e teamă.

de ce? doare?

nu doare, nu, teama ţine de lumină,

în întuneric poţi fi ce vrei,

lumina te arată aşa cum eşti.

nu înţeleg, mamă?

e simplu!

ia-mă de mînă. ce simţi?

căldură.

priveşte-mă în ochi. ce vezi?

pe mine.

spune-mi ceva, ce-mi spui?

te iubesc, mami!

ai văzut? e simplu,

eşti tu!

oamenii iubesc în vise, ca şi cum copacii ar arde,

pentru că oamenii renunţă ard , draga mea, nu mai întreba.

visele sînt modul lumii de a merge.

unde mamă?

în ea.

sînt ca o oglindă în care te uiţi în întuneric,

nu te vezi, dar poţi să fii cum vrei.

e dureros totuşi, visele au voinţa lor,

si tu îl poţi aştepta o viaţă pe cel ce-ţi va oferi,

măcar o clipă, liniştea.

mamă?

da, draga mea?

putem merge acum acasă?

mi-e somn....

lemn de dor

2011-03-04T23:50:00.003+02:00

nu mi-e teamă de moarte,

mereu am spus că e ca o despărţire,

dureroasă, dar definitivă,

întoarceri de lemn în pămînt.

iau copacii, îi ţin în mînă o clipă

le întorc frunzele înlăuntru, mai sigur ,

mereu sînt seduşi de ploaie

şi-mi spun poveşti despre mări.

să pluteşti, să simţi nemărginite atingeri,

cerul purtînd norii ca o aripă frîntă,

setea de pămînt, zîmbetul ţărmului

şi liniştea, nisipul drămuind timpul pînă la uitare...

cum să le spun că apele dor?

trebuie să renunţi să poţi iubi atît de mult!, strigă ei.

eu plec fruntea şi tac,

ochii mei ard ca destinul. copaci fără minte!

ametsecate

2011-03-02T01:13:00.003+02:00

ninge , azi iarna iartă primăvara

în ochi de ape plînge

frigul ,ce răscoleşte amintiri,

pereţi de munţi şi cer.

în noaptea dintre anotimpuri copii poartă vise lungi,

copaci mai cară flori de gheaţă,

mă ţii în braţe ca pe un răspuns,

la dimineţi, şi taine ies din soartă.

întinde mîna, tu, hoinar,

şi ia din fiecare spaima

fii astăzi leac de calendar

cînd obosită-i iarna.

la colţ de stradă blocuri tind spre gri,

de cer stau aninate filme mute,

privesc la ei doar cei

ce n-au uitat, poteci de gheaţă rupte.

pe pielea mea miros de tine,

genunchii obosiţi, şi-un gînd,

că ruga nu e loc , nu e cuvînt,

e amînare ca un suflet frînt.

în noaptea dintre anotimpuri oamenii îşi lasă părul lung,

culorile au gustul abandonului, alb-negru , la asta se rezumă liniştea,

păsări dorm adînc în oameni, prăpăstii cu vis de aripi,

zidurile prind mucegai, bătrînii oftează ca după un război pierdut,

tu ai ochii de lup, cu foamea de doi trecută prin sînge.

lasă-mi iarna, primăvară,

lasă-mi lupii la răscruci

să-mi alin setea de vară,

toamna stinsă-n cuib de cuci!

dinspre noapte spre zi

2011-02-16T01:51:00.003+02:00

îmi trec mîna prin păr ca şi cum aş alunga ziua,

ceasuri inexacte şi cai albaştri,

noaptea, senzaţia că totul începe cînd oamenii dorm

şi tac,cine să asculte?

simple gesturi,

străzi pustii,

fereastra

şi frigul.

despre iubire nu se vorbeşte, nu ştii ce să spui,

zîmbeşti şi îţi aduci aminte de clipe

zîmbeşti, îţi pui braţele în jurul trupului şi te retragi,

în tine, sau departe, nu le poţi explica de ce

copacii cresc frunze şi abandoneză,

de ce pleci şi îţi urmezi umbra, pînă la lună,

noaptea toate visele au aromă de zăpadă.

goale pahare,

sufletul cald

şi uşa,

a nimănui.

enigme, asta percepi cînd vîntul bate,

miresme de trupuri, de văi şi de alb

iarna ce nu-şi mai aduce aminte de tine, veştede străzi,

cineva ce mai uită şi trece, în ora tîrzie, prin tine

poveşti despre ieri şi caii, albaştri,

în fîntîni parcă ieri, amorţiţi, acum herghelii,

pe piele, pe gînd, pe vis...

dimineţi şi cafea

noaptea ca umbră

aminiri,

uitări...

pentru fiecare noapte există o zi, un echilibru

inuman, oamenii sînt ultimi, cu ei,

departe cerul anunţă furtună, cineva se trezeşte odată cu ea

mirosul de cafea şi aerul greu, zvîcnind în tîmple ultimul vis,

confuzie, omul iubit , somnul ca zid şi nevoia de a fi altundeva.

oraşul ce se trezeşte încet, ziarul de mîine, dorinţa de azi

şi tu, decupînd oglinzi cu grija de-a nu răni, pe nimeni.

patul gol

mîna întinsă

şi tu şoptind

te iubesc...

simple cuvinte

2011-02-07T00:47:00.008+02:00

noaptea luna aşteaptă

cum nori peste timp,

în vîntul ce-adie

un alt anotimp...

aproape e focul,priveşti,

miros de primăvară

simţi aripi, şi-mi spui

cuvinte ce măsoară...

cu ochii închişi merg departe,

din visul meu în alt loc,

aud cum lupii-mi descriu,

amănunte....

stau lîngă tine şi-adînc,

e rost de tăcere,

în noapte te simt

adăpost de cuvinte....

sînt lucruri bizare,

în fiece clipă ce trece,

pe urmele noastre de trup

se pierde din doi,

diferenţa..

adormi lîngă mine,

mă prinzi ca o umbră ,

şi-n palmă-ţi şoptesc:

îţi aminteşti?

eşti tot ce ţi-am promis!

despre abandon

2011-02-04T02:21:00.004+02:00

atinge o viaţă, cum focul se stinge,

priveşte un om,

oglindă în tine,

renunţă o clipă, din vreme,

şi pune-mi în braţe copilul,

din tine.

sînt gînduri ce-mi tulbură dimineţi,

o zi proastă pentru orice , doar impresii,

oamenii au ritmul lor,deraiaţi

ca un marfar ce împrăştie în jur

mii de amănunte.

aşa arată o zi,

ca o treaptă de fapt,

sau nu, ca un vagon pe care-l laşi în orice gară,

nu conteză care,

ştii doar senzaţia de uşurare,

aşteptînd capătul drumului , gol.

atinge o stea şi cere-mi iubire,

priveşte-n fîntînă răspunsul,

renunţă la doi,

doar o lună...

seara obosesc şi cuvintele,

mîinile ating trupuri, în cel mai bun caz,

sau doar se anină de ele, aripi frînte.

la adăpost orice lucru are mirosul lui, cunoscut,

liniştea tace ceasul , pereţi zugrăviţi într-o vară, oarecare,

deschid guri avide, frica

păstrează vise.

atinge-mă, spune-mi culori,

priveşte în mine , renunţă,

alb-negru,

intens.

ziua e un lucru bizar,

teatru, lumini, actori obosiţi,

oamenii nu se joacă, trec pe lîngă ei

pe lîngă scenă, în public doar cerşetorii

aplaudă,

cortine de praf şi drumuri prea lungi

pentru bis.

atinge ,

priveşte,

renunţă,

iubite...

despre uitare

2011-02-01T02:08:00.005+02:00

mai ştii?
mă ţineai în braţe cu iarna odată,
amorţeau clipe aşteptînd zăpadă şi-n oameni
nori ascundeau luna. spuneai
ssst...
e timpul altui alb.nopţi...
dimineţi ce umbreau ,îngeri
cu gene lungi tremurau cuvinte
şi aşternuturi, fărîme de gest
întoarse.
plecai cu tot din mine,
priveam şi gol trupul,
aţipea...
vise de zi întoarse,
zgomotul străzii,o cafea tare, aburind,
ochii ce dor,
lumina.
şi cum strigam ,
inutil să stau.
şi strada ,şi ziduri pretutindeni,
şi liniştea.
copii cu mîna-n mînă,părinţi,
şi foamea de fugă şi tăcerea,
oraşul arzînd , în fum de ţigară
un dor de gară....

mai ştii?
vin, pleacă şi stau cît să uite, păsări,
umbre-n fereste
ce cuprind şi alină
să uite.

mai ştii?
braţele tale ,
şi eu,
tot,
restul...

atemporale

2011-01-07T02:27:00.003+02:00

noaptea oamenii au trupul gol ,
lumina e un lucru trist,
spre dimineaţă visele se trec, frunze rătăcind copacul.
pentu fiecare mîngîere amintiri,
seci şi reci oameni de zăpadă ce uită.

e greu de spus în cuvinte ce margini are singurătatea,
îţi aduci aminte, stingi lumina sau închizi ochii,
ca o pîine, cam aşa o simţi
o foame şi un dor de a te împărţi.
nu plîng oamenii din atîta lucru, doar suflete se dezbracă de trup
şi zboară.

mi-am spus că liniştea e modul banal de a adormi timpul
şi-am urlat luna pîna la soare,
mi-au zîmbit copiii, mereu zimbesc, orice ai face
sinceri, nu te poţi ascunde în spatele lor,
nu ai gîndul, doar tendinţa de a da, iar ,ca o pîine.

mă obsedează mirosul ei şi zgomotul obosit al brutăriilor.

noaptea oamenii au trupul gol, şi simt,
spre dimineaţă pleacă, trenuri din gări,
cu o destinaţie fixă şi dorul nebun de altceva
un telefon, sau o ţigară în mînă.

există un echilibru în toate, iubirea ca un plasture,
peste buze, peste drum, peste gest,
inactivi oameni fericiţi şi singuri,
un cuib, gol şi plin...
amintiri de aripi şi copii
zile şi nopţi cu lună şi lumină,
zîmbind.

pentru tine, amintiri

2011-01-03T01:59:00.003+02:00

se-aud în noapte amintiri,
trecute peste toate,
par păsări obosite
stînd printre noi o vreme.
un liliac sălbăticit
îşi poartă viaţa scurtă
pe unde doar copii fiind
am mai întors o undă.
în rîul fără de frînturi
nici ziduri nu-şi au locul
hălăduiesc , atîta ştiu,
oglindă... oameni, locuri.
ssst!
este noaptea lunii pline
şi-a unui fericit amurg,
doi, şi spre dimineaţă ,
doar unul,
aripi care curg.
e noaptea unei alte lumi,
efervescentă ca o vină,
şi-n loc de şa, şi-n loc de murg,
fîntîni,
şi sete de lumină.
atinge-mă şi lasă-mă să stau
cum muntele sub brazi ,
tu zboară sus,
căci clipe au
mereu un loc în plus.
e noaptea cînd cuvinte tac,
şi ne vorbesc asemenea,
ce importanţă să mai dau?
am şi firesc, şi cremenea.
te iert că mă iubeşti atît de mult,
te ţin în locul meu o viaţă,
e noaptea cînd noi sîntem
şi oameni de zăpadă
nu îngheaţă.
ssst...
lasă-mă să te iubesc o clipă,
ssst...,
care clipă?
-n care viaţă?

despre iubire

2011-01-03T00:38:00.005+02:00

ce faci cînd iubeşti?
îţi pui viaţa amanet.
cui?
lumii.
ce iei pe ea?
fericire.
o recuperezi vreodată?
nu.
de ce?
dacă eşti fericit nu mai vrei altceva,
nici măcar viaţa ta.
lumea nu are ce face cu ea.
o păstrează, nu o poate folosi,
nimeni nu poate trăi viaţa altuia,
nimeni nu vrea să fie tu,
mai ales că ai renunţat la ea.
nu înţeleg.
e simplu. le dai oamenilor ce vor de la tine.
viaţa ta. atît are un om de oferit lumii.
în schimb ea îţi dă fericirea.
ăsta e un lucru fără valoare cînd vorbim despre toţi,
la un loc.
nimănui nu îi pasă că eşti, sau nu fericit,
nu se cer decît ore, zile, luni, ani,
în care să ce?
să le aparţii.
nu-i interesează ce faci în timpul liber.
mai ai?
desigur.
cînd iubeşti eşti liber.
nimeni nu-ţi poate lua viaţa dacă iubeşti,
dar lumea crede că te ţine.
unde?
în ea, fără oameni lumea nu ar fi.
nu eşti om dacă iubeşti?
nu eşti,
eşti totul.

despre zăpadă

2010-12-28T21:42:00.009+02:00

îţi plac oamenii?
da. o să mă întrebi de ce...
da!
sînt o poartă către suflet,
nu al lor, al meu.
cum aşa?
oamenii sînt reflexii ale gesturilor
înlăuntrul nostru sufletul e singur,
cînd priveşti un om în ochi îi deschizi o poartă,
cînd atingi un om îi vorbeşti,
cînd iubeşti îl defineşti.
si totuşi ce legătură au oamenii cu asta?
oamenii sînt cuvinte.
cuvinte pe care nu le putem pronunţa,
nu le ştim ,
dar spun o poveste pe care o simţim toţi.
ce poveste?
cea a lipsei,
oamenii îşi lipsesc şi atunci spun poveşti,
nu poţi face asta de unul singur,
de aceea iubesc oamenii.
singură aş fi doar ceva neînţeles,
cu alţii sînt un întreg, ca o palmă,
pot apuca timpul,
şi sînt.
nu înţeleg.
nu poţi fi om de unul singur,
fără să iubeşti eşti doar un trup
şi o limită,
nu există spaţii fără alţi oameni,
doar drumuri.
drumurile sînt ceva dureros, ca singurătatea.
totuşi, dacă nu ai iubi oamenii, ce ai iubi?
zăpada!
cum aşa?
oamenii, de zăpadă,
ar povesti, ca o pagină,
albă.

despre rostiri

2010-12-21T23:10:00.007+02:00

sînt clipe ce-ţi cer amînare,
un zîmbet tardiv într-o seară
nici astăzi şi nici ieri,
sînt corzi învelind o chitară

îmi spui că oamenii sînt jumătăţi
în colţ de inimă un loc se cere plin,
un scaun şi-un pahar de vin,
la soba ce deschide dimineţi,
şi noi, înduplecîndu-ne , rostind poveşti.

sînt paşi ce stau ca o lumină
pe unde trupuri se petrec
în răsărit e teamă şi e vină
şi-am să rămîn şi am să plec

îţi povesteam de oameni ca o rugă,
nici eu, nici ei,
sălbatice treceau prin zare muze, cu ochi de lup,
ca nicăieri rîdeai ,
iar limitele casei oglindeau în aşternuturi
plăpînde umbre, din noi, uitate gesturi.

hai vino! vin! a cîta oară?
atingi cînd taci cuvinte,
să nu doară
în locul fără timp şi gară.

ne lămurim , puţine sînt rostite,
cînd te iubesc,
întîia oară!

despre promisiuni

2010-12-20T21:10:00.002+02:00

lipsiţi de grija frunzelor, zîmbesc pe cer copaci,
în albul iernii brazii mor împodobiţi,
pe străzi toţi cîinii sînt curaţi,
din amintiri îi plîngem pe bunici.

iar luna amorţeşte orice pas
ca un tablou,
ca o scrisoare,
nu e dilemă
doar un mod de a vorbi
de fiecare.

se poartă trupuri pe sub linişte,
cum iarna se abandonează,
firesc privirile alunecă în jos
e mort pămîntul şi calmează.

copii rîd a inocenţă,
ating şi radiază albul pur,
e iarnă şi la colţ de stradă
toţi oamenii privesc în ei.

obişnuinţe fac poteci
ferestre fără rost îngheaţă,
colindă toţi pe străzi pustii
cuvintele se odihnesc spre dimineaţă.

aşteaptă să-l înveţi iar ploaia,
promis,
în mine-i omul de zăpadă.

cînd nu eşti

2010-12-01T23:04:00.004+02:00

vin trenuri.

poveri înlăuntu, poveri în afară,

oamenii merg drept.

copii zîmbesc,

îşi pun capul în palme,

tac mamele,

cînd plouă.

cineva cîntă, în el ca la vioară,

plînge, parcă e primăvară,

aş lua-o de la capăt.

oraşul respiră încet,

unii sînt, alţii aleargă,

nu ştiu unde.

dimineţa nu se bea cafea,

se face dragoste,

luna mai şade o clipă,

nu ştiu de ce.

întind mîna după paharul de apă,

apa defineşte o noapte,

închid ochii şi simt

e linişte.

ne îmbrăcăm, toţi,

e toamna ce spune

despre amănunte.

zîmbeşte!

cînd nu eşti lîngă mine vine,

vine şi iarna!

mai ştii?

noi nu ştim iarna.

despre despărţiri

2010-11-10T19:35:00.008+02:00

plouă cînd luna seceră norii
cu vise de apă drămuind rătăciri,
atingeri de ieri.
plouă cînd pleci, un joc interzis,
în palme adun amintiri pentru mîine
si ochii se-nchid ca o carte,
aproape de gară.
tu lasă-mi o noapte, o lună prea plină
să doară străjerul şi clipa nebună...
poveri se-oglindesc în şosele
şi şoapte alungă mistere în azi,
ai cheia la tine să fereci odaia
cu spaime şi umbre pe-obraz?
se-apleacă de grijă pomii spre frunze
pe tîmplă să simţi mîna mea,
ard lumînări străine-n ferestre
întoarceri de doi înspre ploi.
urmează o veste
va ninge iubite-n galop ,departe pe văi...
plouă cînd noaptea ajunge frumoasă
se iartă pe sine , ne iartă pe noi,
privim amănunte pe-un lujer de sticlă
şi primăveri se ghicesc,
îmi laşi ca monedă uitarea
iar luna-ţi seceră norii în cale,
poveri duc şosele
şi pomii îţi plîng
grabitele frunze spre ierni...
despărţiri de o clipă.

foto Matei Cătălin

despre dor

2010-11-02T15:34:00.004+02:00

cum defineşti dorul?

ca o lipsă?

nu, ca o împlinire.

de ce?

dorul e modul meu de a fi cu tine cînd nu eşti,

e locul unde depănăm amintiri despre viitor,

cînd mi-e dor de tine îmi ascult sufletul

vorbeste despre vînători

cum aşa?

ştii şi tu,

iubirea şi dorul sînt ca vînatul şi prada lui

nu pot evolua şi nu pot trăi unul fără altul

a te iubi e fericire,

a-mi fi dor e foame

foame de fericire.

cînd vii dorul eşti tu,

cînd pleci iubirea sînt eu

cînd stai dorul e iubire

cînd vin dorul sînt eu

cînd plec iubirea eşti tu

cînd stau iubirea e dor,

e un joc

fără reguli, fără spaţiu, fără arbitri,

are miză?

are.

ce cîştigăm?

timp,

timp pentru noi.

despre doi

2010-10-13T21:37:00.004+03:00

dacă ar fi să-mi ceri ceva ce ai cere?

pe tine!

e simplu!

nu, nu e simplu.

de ce?

pentru că nu poţi cere un om ca pe o carte.

nu-l poţi restitui după ce l-ai folosit.

trebuie să te gîndeşti bine înainte să faci asta.

un om e un loc,

un loc unde îţi aşezi sufletul pentru totdeauna.

dacă nu eşti sigur de asta nu ceri.

un om e şi un animal sălbatec,

nu-l poţi închide,

dacă nu-i dai aripi se întoarce în tine .

e rău lucrul ăsta?

da,

pentru că voi suferi,

ca o cuşcă ce nu poate fi cer.

eu vreau să stau în tine, te iubesc!

nu vrei, doar mă iubeşti,

a iubi e ca o torţă,

arde şi apoi te lasă în întuneric.

a cere un om e ceea ce leagă .

dacă tu ştii ce spun vei veni,

şi vei veni ca o uşă,

ca un zîmbet,

ştii, zîmbetele sînt ca ploaia,

dăruiesc.

unde greşesc?

nu greşeşti,

eu greşesc pentru că te cer!

cum aşa?

e bine să ceri,

doar că asta te face mai mult decît un om,

te face doi.

şi e rau?

nu e rău,

e minunat,

dar dacă deschizi ochii vezi,

şi vezi că timpul nu e un popas,

iar noi doi nu avem unde să ne aşezăm.

va trebui să mergem

şi cînd vei obosi o să te las să te odihneşti în mine,

iar eu voi suferi,

ca o cuşcă,

pentru că nu sînt cer

să te pot iubi

aşa cum meriţi!

despre culori

2010-09-10T00:25:00.004+03:00

îmi place albastrul.

de ce?

pentru că nu e negru.

iar nu înţeleg.

negrul e locul unde abandonezi,

de unde nu te mai întorci,

e ceva ce-ţi ascunde umbra

ce sînt eu fară umbră?

un loc unde nu se întîmplă nimic,

nici măcar soarele.

albastrul e ca aerul uneori,

alteori e ca pielea,

te atinge şi se stinge de tot,

un fel de a zîmbi.

dacă nu ar fi albastru, ce ar fi?

ar fi negru.

mă încurci!

ştiu!

de ce negru?

pentru că orice limită are un punct.

orice punct este negru, ca o viaţă,

albastră e doar trecerea prin ea.

mai există o nuanţă, negru-albastruie,

ca o vînătaie,

e iubirea,

atunci oamenii oscilează între sfîrşit şi început

inconştient, e nuanţa pe care nu o pot descrie,

ţine de atingeri.

dacă ar fi să alegi o culoare, care ar fi?

tăcerea!

asta nu e o culoare!

ba e!

e apanajul dimineţii.

atunci din toate care tac se ivesc zgomote,

au o culoare nedefinită ca abandonul.

mă ridic din pat şi mă uit în urmă,

atunci ştiu să tac.

pentru că iubesc!

despre nimic

2010-09-01T22:56:00.011+03:00

oamenii fug.
din obişnuinţă,
cînd le e sete, cînd se simt plini,
un fel de autoapărare.
au îvăţat copacii să doară,
umbrele să strige,
oamenii doar să plece.
copii sînt aripi. cîntă şi privesc.
pentru zîmbetul lor
stăm în faţa lor, ca la semafor.
aşteptăm ...
cum să-ţi explic despre iubire?
nu pot, prin toate oasele mele trec ziduri
m-aş ridica să îţi spun,
m-aş dărîma,
ar fi un mod de a regreta
şi ăsta n-ar fi un raspuns.
îţi aminteşti luna?
are culoarea nopţii, negru-argintie,
doare cînd închizi ochii, are aromă de abandon,
te rătăceşte şi te intrigă,
face din cuvinte tăcere şi se umbreşte
cînd nu mai găseşte popas.
cam asta îţi pot spune despre iubire.
nu are nimic în comun cu nimic,
există,
şi e un mod de a respira
cînd aerul devine greu de trupuri.

despre ...

2010-08-28T23:30:00.005+03:00

mă iubeşti?

da!

dacă aş muri ce ai face?

aş iubi!

cum ai mai face asta?

simplu.

cînd iubesc oamenii sînt aripi,

învaţă sufletul să zboare

nimic nu poate opri asta.

nici moartea?

nimic, am spus.
iubirea e un loc

locurile nu mor

trupul e ca o ancoră, ne leagă de pămînt,

dacă tu mori eu o să sufăr,

dar tot o să te iubesc.

de ce o să suferi?

pentru că ne-am învăţat cu carnea,

te pot iubi şi dacă te ating

şi dacă nu.

atunci la ce-ţi mai sînt de folos viu?

pentru că altfel n-aş mai fi eu.

nu m-ai întrebat asta.

fără tine în braţele mele

nu pot zbura,

dar tu poţi.

asta e definiţia iubirii.

despre gări

2010-08-28T00:18:00.005+03:00

îmi puneam cireşe la urechi cu gîndul la zîmbete

era ceva aparte în modul în care te priveau oamenii aşa gătită

unii se gîndeau la fruct, alţii la tine

vedeam în jur un zîmbet general, ca o sărbătoare a recoltei

nu-mi plac cireşele, era modul meu rebel într-o lume

mama spăla în silă patru copii,
tata iubea păstrăvii şi faptul că pleca de acasă după ei,

fraţii mei îndurau muntele

eu l-am iubit

se condundă si acum cu fragii,

roşii, ca o rană pînă în adîncul sufletului

îmi amintesc gustul de fragi şi de moarte

ca o locuţiune a iubirii...

toate trec, precum un vapor prin vene

acum aici, acum acolo, tot ducînd bucăţi de oameni.

astăzi îmi pun culori

iubesc negrul şi mă ascund după el

probabil mi-am uitat sufletul într-o noapte

şi n-am mai ştiut să mă întorc la el.

oamenii cred că sînt singură, dar nu,

sînt un loc de unde se pleacă

asta înseamnă că se şi vine

şi îmi e bine aşa

iubesc lucrurile care trec prin mine fără să rămînă

şi asta e cel mai bun lucru ce i se poate întîmpla unui om,

gara.

despre ploaie

2010-08-27T23:29:00.004+03:00

ce faci cînd plouă?

zbor.

cum să faci asta? ploaia cade.

simplu. zbor.

asta nu are legătură cu direcţia.

nu ţi-e frică?

de ce?

că o să te zdrobeşti de pămînt?

nu.

de ce?

pentru că ploaia e un mod de a fi,

există limite pentru că noi îi punem,

şi oamenii sînt ploaie.

nu, nu, oamenii sînt oameni, nu ploaie.

eşti trist.

oamenii cînd iubesc plouă.

cum să plouă, oamenii nu plouă.

eşti singur.

oamenii cînd se găsesc plouă.

ai văzut că ploaia atinge pămîntul printre umbrele?

ce-ţi spune asta?

mie nu îmi place să mă ud.

înţeleg.

de aceea oamenii sînt singuri,

au uitat să iubească ploaia.

eu n-am făcut asta niciodată.

de ce?

pentru că nu-mi place .

de ce?

nu m-am întrebat asta...

lună plină

2010-08-24T23:23:00.003+03:00

ce faci?

ascult luna!

cum să asculţi luna? ce spune?

spune că nimic nu are limite.

cum aşa?

spune să iubesc.
la naiba! nu înţeleg!

înţelege! spune să tac, să zic, să fiu.

of, e greu. de ce luna?

asta e altă întrebare, încă nu ţi-am răspuns la cealaltă,

răspunde!

vrei?

vreau!

ascult luna pentru că se oglindeşte în oameni

cum aşa?

eşti prost, sau ce?

cînd te oglindeşti în ceva nu vezi decît adevărul

lucrurile ascunse nu au reflexii

nu se regăsesc în negaţii

luna îmi spune să iubesc pentru că altfel

n-aş fi om, doar aş fi.

înţeleg.

de ce luna?

insişti!

da.

fie.

pentru că toată lumea o vede,

puţini o simt

şi mai puţini înţeleg că există

şi pentru că

luna e modul meu de a iubi

înţelegi?

nu.

nu contează.

vezi că astăzi e lună plină.

înţelegi?

despre fugă

2010-08-20T16:38:00.004+03:00

probabil că între oameni stă frica,

un fel de abis în care se pierd

altfel nu-mi pot explica de ce privesc în gol.

cu cît te apropii mai mult, cu atît mai rău tulburi un om

îţi simte respiraţia ca pe o ameninţare

încerci să ţi-o ţii şi te îndepărtezi

nu poţi trăi la limita aceea, e vid.

iubim

şi asta nu are legătură cu spaţiul

facem gesturi cît mai rapide, ca o fugă prin foc

după ce a trecut totul tragem aer în piept,

am scăpat cu viaţă .

poate că la limita dintre oameni nu stau uşi

ci cuvinte ce trebuiesc spuse pentru a linişti,

poate că tandreţea nu are legătură cu carnea

ci cu sufletul.

învaţă să atingi un om

aşa poate

nu vei mai scăpa cu viaţă

în definitiv,

murim cîte puţin în fiecare om de care fugim.

iubiri cu şi fără lună

2010-08-19T22:42:00.004+03:00

oamenii cred că a iubi înseamnă să construieşti,

aşa s-au născut zidurile.

eu cred că zborul are ceva comun cu tăcerea:

liniştea.

luna există pentru că soarele e prea mult

unii oameni nu pot iubi decît singuri

nici lupii nu stau singuri, dar ei îşi împart luna altfel

cu teamă.

cînd un om fuge, există în urma lui ceva ce vrea să lase

lupii au ochii înainte şi văd:

drumul are doar un sens, mai aproape.

dintre toate cuvintele spuse "a renunţa" doare cel mai mult,

sună ca o palmă

pe care n-ai primit-o niciodată cînd ai fugit de acasă,

înseamnă că nimanui nu i-a păsat şi gestul tău a fost inutil.

unii oameni stau şi acesta e apanajul umbrei,

ascunde.

pentru toate lucrurile neînţelese există un cîntec

e mai simplu să asculţi

decît să nu iubeşti.

peste toate

liniştea...

despre tăceri

2010-08-12T01:11:00.002+03:00

ce faci?

stau.

de ce?

încerc să urăsc.

cum aşa?

pune-mi mîna pe inimă....ce simţi?

bate!

bate, şi, ce simţi?

nimic, bate!

ce-ar trebui să simt?

la dracu!

bate şi apoi stă.

şi cînd stă ce face?

iubeşte.

tablou cu revedere

2010-08-08T00:55:00.005+03:00

pentru toate lucrurile nespuse am un remediu,

florile, mai mici, mai aspre, mai colorate,

depinde de cuvinte.

pentru toate gesturile nefăcute există o limită,

a cărnii,

nu poţi trece prin om ca prin pîine, devorînd.

pentru tot ce ar mai fi de spus există clepsidre

fără timp, cu aşteptarea tipărită pe etichetă,

ca un bilet dus, niciodată folosit.

există un loc unde oamenii au îngeri,

îngerii au aripi şi trec peste oameni lejer,

acolo nimic nu are finalitate, ca o rugă, sau ca un blestem,

se suprapun dorinţele ca un bloc

aici eu,

acolo vecina

şi în definitiv,

peste tot oameni.

ţi-am spus că îmi plac cocorii,

au graţia lor cînd stau, aşa cum ai oglindi

în fiece om trecutul.

mai vii?

mai vin.

de ce?

pentru că luna e cîteodată plină,

iar eu am staţie,

în tine.

tăceri despre cuvinte

2010-07-26T21:51:00.006+03:00

îmi amintesc, munţii au culoarea oamenilor

şi trec, şi adună, şi uită, şi cer

dinspre mine vin doar cuvinte

a fost, mai ştii, e noapte...

între oameni şi stînci stau brazii,

orbeşte,

ca o inimă pe care nu o confunzi ,

trec ape,

trec clipe,

trec oameni.

din tot ce am adunat

în buzunare păstrez numai piatra,

fără ecou, ca un suflet rupt de carne.

tăcerea nu e apanajul muntelui,

doar al meu, tac pentru că nu pot urla.

îmi cresc din carne brazi, brebenei şi păstrăvi,

tac.

la limita dintre mine şi alţii stau corbii

sfîşiind drumul înapoi.

trec ape,

trec oameni,

trec iubiri,

şi eu nu ştiu

de ce stau.

despre inocenţă

2010-07-19T23:11:00.006+03:00

sub iarba asta sînt destine,

stau
iar fluturii au inimă de piatră
stau
pe lîngă rîuri maluri plîng
tot stau

un vis

cum se aprinde focul mamă?
cu inima, draga mea.
şi oamenii ard?
da, ard amintirile.
de ce fac asta mamă?
cumva toate se vindecă.

sună ceasul la altă oră,
mă trezesc în alt pat, altă viaţă, alt dumnezeu
altă carne, alte uşi şi aceeaşi evadare
plec să plec
atît.

unde se duce noaptea?
în oameni.
oamenii au dimineţi?
cîteodată, cînd uită .
tu uiţi vreodată, mamă?
uit draga mea.
pe mine m-ai uita?
n-aş putea,
n-aş putea,
zîmbeşti în mine.

despre certitudini

2010-07-18T23:31:00.006+03:00

toate visele sînt de fapt coşmare,

întorci un copac pe dos şi găseşti lumină,

un om şi...

asta nu afectează cu nimic mirosul teilor sau atingerea

oamenii au felul lor propriu de a se pierde printre amănunte,

e ca şi cum şi-ar lua ferestre în loc de sanie şi liber

la prima întîlnire.

îi scapă misterul, acea parte ce alocă fiecărui om dreptul la tăcere

pentru brazi există timpul .

s-a întîmplat să nu pot descuia uşa într-o dimineaţă,

un alt fel de coşmar

mi-am luat trupul şi spaimele şi singurătatea la un loc,

am aşteptat să obosească şi mi-am spus:

cît de greu sa-i fie unui om cu sine?

prea greu.

ploua, incandescent chiar,

pentru luna aceea a anului s-ar fi justificat doar tăcerea

ploua deci,

oamenii mimau teama de apă

cu detaşarea cu care mimau iubirea.

un lucru de înţeles dacă stai să te gîndeşti .

mi-ai deschis uşa, am zîmbit, încă ploua

şi totuşi,

era iarnă.

despre geode

2010-07-15T22:42:00.004+03:00

în jurul meu se întîmplă, e şi ăsta un mod de a fi,

copila îşi pune ochelari de soare, zîmbeşte şi sînt,

peste drum sînt trotuare

oameni stau, privesc şi sper

nu ştiu de ce fac asta, n-am nimic în comun cu ei .

seara decurge la fel, aceeaşi cameră se strînge ca un pumn

să şi lovească dacă tot mă ţine aşa...

în cine să dai, mă?

ups! gîndesc cu voce tare.

în nimeni, bre!

un moş, simpatic dar înrăit.

ne mai privim în ochi o clipă şi gata,

destulă socializare pentru o zi toridă

şi pentru un oraş mai mult mort decît aproape.

ce să mai spun?

e timpul să merg, asta face parte din ritual, merg,

ajung şi aştept să merg iar,

eu una aş mai sta , dar între mine şi ei există nelinişti

şi n-am chef astăzi de introspecţii

îmi spun a mia oară,

e timpul să-mi zbor creierii cumva, metaforic vorbind,

probabil aţi înţeles, la limita dintre mine şi restul meu

e un creier ce vrea să zboare uneori

deci

e timpul să plec, la naiba,

din toată carnea mea!

despre nedumerire

2010-07-15T00:00:00.005+03:00

oamenii cred despre ei amănunte,
merg, dorm, dor, uită, şi există, şi spaima şi tăcerea.
oraşul trece agale prin ei, fîl, fîl, ca o pasăre speriată,
dau doi bani şi un cuib pentru speranţele mele .
cine vorbea?

teiul mustea iar de seminţe , sub el mese prelungi ca durere de dinţi
sau ca cea de despărţire,
de altul, de sine sau de nimeni,
mese,
tablouri, pereţi şi o gură de aer rece la orice întîlnire,
oamenii au reacţii ciudate cînd întîlnesc necunoscuţi.

şi pădurea şi lupii şi corbii şi viermii
şi
pînă la proba contrarie orice om are dreptul la viaţă.

oraşul tot oraş, doarme sau strigă ,
cînd nu doarme, strigă, de singurătate probabil,
oraşele se simt mereu singure, oamenii nu sînt oraşe, sînt cazemate şi
lanţuri şi
parcă în teiul cu pricina oraşul creşte, încet, încet,
pădurea.

despre obişnuinţă

2010-07-11T01:36:00.007+03:00

oamenii au resturi, părţi din ei inutile,

le împart celorlalţi cu sentimentul că au făcut o fapta bună,

zîmbesc tardiv şi-ţi îndeasă pe gît o bucată din ei

vrei, nu vrei,

e felul lor de a-şi fi superiori cînd sînt singuri.

despre asta nu se vorbeşte, niciodată,

e un fel tacit de a se împărţi celorlalţi, cu menţiunea

că orice se plăteşte,

chiar şi ascultatul, compătimitul, înţelesul,

oamenii au felul lor de a se compensa cu tine

cînd vine vorba de a da.

ieri o vrabie îşi invăţa puiul să zboare,

teiul se pregătea de seminţe

şi norii, norii aveau aerul unui om adormit

nici, ploaie, nici soare, pe alocuri umbră.

mi-ai spus că iubirea e ceva aleatoriu,

aşa cum ai folosi cuvintele cînd scrii o poezie,

poate să fie, sau poate să nu fie

ceva de criticat.

şi de fapt, cititorul e altcineva decît criticul,

ca şi cum ai face dragoste de faţă cu toată lumea,

doar cel ce simte va tăcea,

ceilalţi doar vor vorbi, iar vrabia

vrabia va zbura, si va zbura,

tot timpul.

atinge-mă!

mă priveşti de parcă ai ajuns la ultima staţie,

ai mai merge, dar e tîrziu

şi e ultima cursă

atinge-mă!

o faci.

ai senzaţia că orice tren, metrou sau autobuz

ar avea o staţie în plus,

l-ai lua.

şi tac.

cum se alină depărtarea

2010-07-07T00:07:00.007+03:00

îmi tot spun, oamenii au limite, ca un tablou înrămat

sau ca o fîntînă, vin, trec, pleacă

şi nimic nu e mai important ca drumul.

îmi tot spun asta şi merg, respir, îmbrîncesc alţi oameni

ca şi cum locul meu ar fi mai aproape de privirea lor
înţeleg şi totuşi nu-mi amintesc asta cînd mă urc în autobuz

sau cînd îmi înşel bărbatul,

mă cert de fiecare dată şi uit , pentru că-mi iubesc mersul

şi umbra, şi liniştea, aleatorie, ca orice ochi de furtună.

despre mine vorbesc prea mult,

despre cei care doar sînt, cad, zîmbesc,

despre ei nu spun,

e ca o boală, mereu ceea ce mi se întîplă mie e mai important ca tăcerea

şi pentru asta pierd mereu cheile şi răsăritul şi atingerea.

mda, pare ciudat dar atingerea lipseşte cel mai mult din peisaj

şi din mine, pare o boală care se ia şi strică echilibrul unui loc

firesc ca o naştere .

aş vrea să zbor, îmi spun în clipele de beţie,

aş vrea să dorm, îmi spun în clipele de rătăcire,

aş vrea să tac, îmi spun cînd tac deja

mă dor atunci cuvintele, autobuzele, copii

şi ultimul om pe care l-am salutat din inerţie.

cîtă prefăcătorie să înghit

încît să merg, şi să merg, şi iar să merg

tot mai departe de mine?

prea multe cuvinte sufocă întîmplarea

2010-07-03T22:31:00.006+03:00

minute, disipare, puţină umbră,

horoscop, un zid , grafitii , dual,

atinge-mă

umbrele, pamflete şi nisip

poc, poc,

stingher, amănunte, rotund sînul,

pielea mea

lacune în lemn, sătule pagini

jaluzele aleatorii şi ochii de apă

linişte, teamă, un bivuac, fotografii

palmele tale

sticle goale, urăsc golul, copaci troznind,

prea mult lemn ,patul, un telefon negru furnică

şi taci

foc, fum ,ergonomic , cărţi,

azi mizez pe inima neagră

numerale, nume, minune

alb-violet, urme de dinţi, lăcuste

şi încă o dată fereastra

nu acum

tramvaie, conserve, uşi şi galantare,

ţi-e sete?

va ploua.

pic, pic,

minerale, un shot, la revedere.

firesc.

fluturii au inima de plumb

2010-06-27T22:30:00.006+03:00

n-am văzut niciodată o pasăre prinsă în chihlimbar

cu atît mai puţin un om şi totuşi,

de gîtul fiecăruia stă atîrnat celălalt, ca un trofeu ,

timpul galben ca mierea şi transparent ca o vitrină,

senzaţia de gol şi mişcarea continuă prea aproape de celălalt,

asta am simţit-o.

denivelările pielii cu atîtea atingeri cîte drumuri are o şlefuire

şi mimica, ireală, ca o fotografie de nuntă

tardiv expusă, mimica unui moment cînd taci,

şi asta o ştiu.

n-am văzut nici mere împăiate,

dar asta nu are nici o legătură cu faptul că uşile au lanţuri

şi aştept mereu ca cineva să le spargă

iar frica mea e de fapt un mod mascat de a pîndi momentul.

am văzut în schimb mulţi melci,

cărîndu-şi libertatea în spinare, încet, încet,

cu teama că la capatul ei uşa e închisă.

între mine şi restul lumii e un spaţiu gol, ca un pîntec

în care nu am loc să-mi întind nici măcar picioarele,

cu atît mai puţin liniştea,

doar copii primesc, cu darul lor aparte de a defini lumea,

ca un loc unde stînga e sus şi albastru e iarbă,

primesc atîta vreme cît îmi amintesc.

eu port un fluture la gît,

şi n-am cuvinte să mă iert.

din cînd în cînd visele nu se uită

2010-06-23T20:37:00.009+03:00

inima mea ca un ţarc,

cai sălbateci , praf, foame, neputinţă

claxoane, vitrine, oameni asudînd,

roşu, interdicţii, sete.

de unde vin ploile, mamă?

mă uit în ochii ei şi simt povara

inevitabilă ca şi răspunsul

vin cînd oamenii plîng oameni...

de ce plîng ?

n-au timp pentru altceva.

ce e timpul, mamă?

ceva ce uiţi că-ţi macină visle.

tu visezi?

uneori, visez că dorm.

mîna ei în mîna mea,

copaci îmblînziţi şi blocuri dormind pătrat

oameni, mulţi oameni ,

priviri în gol şi umbra ei mai mică decît a mea

un pas şi-apoi un zîmbet mic

vreau să fiu mare.

de ce, draga mea?

pentru că oamenii mari plîng.

casa, holul lung şi întunecat , un teren părăsit,

camera mică

şi fata, jucîndu-se nevinovat

cu inima mea

uneori visez că dorm, atît de liniştit

ca o preerie cu cai sălbateci ca timpul,

ocolind trupul ei mic.

de ziua ta (fratelui meu)

2010-06-23T00:02:00.009+03:00

cîte cuvinte are o iubire?

sssssssst...

cam cîtă inocenţă are un copil.

eşti sigur?

nu, dar totuşi cred.

te-am învăţat verbul a fi.

ştiu, dar a deveni m-au învăţat clipele.

despre munţi mai vorbeşti?

uneori cînd vîntul adoarme în palma mea

îmi amintesc.

mi-e dor de tine.

ştiu, noaptea seamănă cu şoapta ta:

"nu te mai mişca, vreau să visez"....

e doar o zi,

plouă, oamenii merg, mereu merg,

pîinea e rece,

mereu e rece,

în dimineaţa asta pereţii sînt albi

toţi sînt albi,

ştiu,

e ziua ta şi nu am culoare

cît să ajung la tine.

îţi aminteşti?

noaptea prindeam păstrăvi

pe acelaşi pod

unde ne lăsase copilăria.

îmi amintesc, dimineţa ne certa tata,

uitam să ne întoarcem.

ştii?

ştiu.

pentru noi doar,

a te naşte

e un cadou suficient

o viaţă.

printre cîini oamenii aleargă

2010-06-15T23:09:00.006+03:00

oamenii fac gesturi

se zdrobesc de pielea mea precum insectele pe parbriz,

cum?

trag aer în piept aşa cum aş fuma ultima ţigară
si aştept

oamenii fac gesturi, pielea mea se crapă,

un sac de box îmbătrinit

cînd?

îmi fac curaj şi merg, încet, cît să nu pierd amănunte,

o perdea pe jumătate trasă descoperă camera cu un gest feciorelnic,

umbra unui anunţ decupează din asfalt o altă trecere, zîmbesc,

doar un cîine se lasă păcălit,

miroase uşor a moarte ca un coş de gunoi plin,

plin de resturi şi amintiri, miroase uşor a moarte...

oamenii par debusolaţi şi eu,

eu n-am atîtea braţe să-i conduc

unde?

e tîrziu, grăbesc pasul

mă împrăştii printre ceilalţi

uniform,

cu aceeaşi sete cu care m-am oprit.

amănuntele rămîn pe trupul meu tatuaje,

vineţii precum iubirile grăbite

şi merg

cine?

umbrelele au efect de ploaie

2010-06-10T23:54:00.010+03:00

n-am înţeles niciodată de ce ploaia are efectul unei molime,

oamenii fug, se ascund, se împiedică şi se ridică

cu viteză mai mare decît se umplu două destine.

printre ei oraşul se întinde,

ca după un somn lung, sau ca după o anestezie,

lumina pulsează casele ca pe o inimă,

oamenii intră, ies, de fiecare dată în acelaşi loc

şi dacă ploaia i-ar rătăci ?

ar aştepta trenul la capătul peronului,

aşa cum fac doar cei singuri

imuni la asta şi la capriciile celorlaţi.

ţi-am spus doua cuvinte ca un trup de care să-ţi agăţi liniştea,

noaptea visele ieşeau din case ca din ouă,

mi-ai cuprins tîmplele cu palmele,

se circula pe străzi ca pe marginea sufletului,

îmi amintesc şoapta ta, tremurînd ca o frunză

la semafor se aştepta atingerea,

nimic nu-i mai aproape de trupul meu ca norii

accidental apăreau şi copii, debusolînd reclamele la prezervative

clipeam haotic şi am renunţat.

bătrîna cerşea, mereu am fugit de bătrîni,

n-am înţeles niciodată de ce plînsul unui copil atrage privirile tuturor,

mîna întinsă îmi amorţea pasul

chipul tău şi justificările.

ploaia încă are efectul unei molime,

oraşul adoarme liniştit,

chiar şi copii au tendinţa să uite,

ochii tăi mai caută norii,

m-am tratat de iubire cînd mi-am deschis afacere proprie:

"Desenaţi pe suflet cu sentimente lavabile"

în definitiv, nimic nu e fără preţ.

fotografie primită în dar pentru inspiraţie de la Matei Cătălin

prea simplu pentru un poet

2010-06-03T22:51:00.003+03:00

vorbeşte cu mine!

cît cîntăreşte o iubire?

e seară, oamenii se retrag ,

drumuri nespuse atîrnă greu şi lumina renunţă.

înainte de somn nici umbrele nu mişcă.

vorbeşte cu mine!

cînd am rîs ultima oară, împreună?

pe pereţi tablouri despică monotonia

aşa cum aşternutul acaparează liniştea,

un freamăt pătrunde în simţuri ca o molimă

nu-şi mai aminteşte nimeni gestul.

vorbeşte cu mine!

spune-mi unde se termină sufletul nostru?

spaţii pustii sînt locurile de joacă

copii au plecat cu aerul unor maturi invocînd armistiţiul,

la doi paşi cîinii dau ocol

jumătate acceptaţi, jumătate alungaţi, din inerţia

de-a împărţi chiar şi lucrurile simple.

vorbeşte cu mine!

fără adăpost clipele pierdute se-adună

se-nfing în suflet fără rădăcini,

şi cresc nespusele atingeri

tot cresc,

cuvintele se sting, încet, încet,

eşalonînd uitările.

acum să taci!

mi-am amintit cum palmele

sînt locuri unde trupuri îşi vorbesc.

acum să taci, mi-am amintit...

oamenii ca pîinea

2010-05-27T00:20:00.007+03:00

cînd travesez, în maşini oamenii strigă

înlăuntru, un ecou al singurătăţii.

îmi bag mîinile în buzunar ca şi cum aş frămînta pîinea

şi nu mă grăbesc,

de celaltă parte stau trotuare, case, vitrine

şi nu-mi amintesc ultima dată cînd am traversat un om.

există şi păsări, roind frenetic printre noi

căutînd , se pare, un loc unde să-şi odihnească frica,

ridic ochii spre ele cu teama celui condamnat la spînzurătoare

spre funia ce animă miasmale.

despre ele nu vorbesc des, sînt ca un semafor

cînd vine vorba de amintiri...

cineva m-a luat de mînă de parca împingea o barcă la mal,

eu tot gesticulam că vreau să savurez trecerea,

nimic,

nu m-am înţeles cu el, mi-a rupt ritmul meu liniştit

şi introspecţia inutilă.

pe partea cealaltă a strazii

oamenii se grăbeau şi-am izbucnit în plîns.

o bătrînă m-a întrebat de apă,

eu am tras aer în piept şi-am plecat

obosită de oraşul cald.

mă priveau ciudat două vrăbii şi bătrîna însetată.

mi-am spus, la naiba!

mi-e dor de victor.

pe unde treceam, oamenii aveau gust de pîine.

patul cu păpuşi

2010-05-25T19:55:00.002+03:00

cînd oamenii dorm, sufletele îşi spun poveşti.
poţi asculta un suflet îmbrăcat, zîmbind sau uitînd,
aşa cum poţi dormi într-un pat gol, ca o păpuşă
aşteptînd ca cineva să te ţină în braţe,
să te iubească sau să te urască pentru că i-ai alungat singurătatea.

unii oameni nu au suflet, părăsiţi cînd dimineaţa au uitat
să deschidă larg ferestrele, braţele, ochii,
atunci copilăria moare, păpuşile îşi iau darul,
iar oameni aceştia dorm îmbrăcaţi,
departe de atingerea poveştilor.

nu ştiu să te urăsc, sau să te iubesc,
să te iau în braţe ca pe o amintire de care nu scap,
sau să mă ridic, să deschid fereastra şi să-ţi arăt
cum te poţi îmbrăca.

ştiu doar că dincolo de aparenţe
sînt oameni care îşi rup din carne
bucăţi,
cît să-i ajungă unui suflet plecat
pentru un drum înapoi.

nimicuri

2010-05-22T03:32:00.004+03:00

pleoapele mă decupează din jur, cuvîntul

mă cerne.

palmele au urme de vînt, ca o amintire a nopţii,

a zborului.

tălpile caută fîntîni cu fiecare pas, mai adînc,

spre curgere.

pielea caldă, rece, uscată sau albă îşi cere odihna

odată cu toamna.

pîntecul meu rodeşte odată în viaţă,

umplînd golul dintre lumi.

am învăţat că îngerii au aripi şi romanele sfîrşit,

că apele sînt şi dulci şi sărate, iar muntele doar e.

am uitat că nisipul e timp,

că aromele sînt trupuri moarte,

că zîmbetul pecetluieşte povara.

am uitat...

trupul meu e delimitat,

de pleoape,

de palme, de gol,

eu încă învăţ cum să fiu

dincolo de amănunte,

om.

despre promisiuni

2010-05-17T23:27:00.005+03:00

i-am promis fiicei mele că nu va suferi niciodată,

mă dor şi zîmbetele de atunci,

înger îngeraşul meu...

dacă ar fi să contabilizez toate gesturile inutile,

aş spune că a deschide uşa are întîietate,

nu vreau să plec, să vin , să primesc într-o cutie cu ferestre

nu vreau să am uşă,

ce mi te-a dat ...

îmi pot zugrăvi sufletul, îi pot pune şi termopane, sau îl pot izola termic,

e la fel de inutil ca o încuietoare pusă inimii,

dacă plouă pătrunde în carne acelaşi miros de igrasie egal cu singurătatea

eu sînt mic,

oamenii au drumuri, la asta se rezumă în ultimul timp,

eu visez la cai şi la păduri crescute din carne,

ceva ce nu vrei să epilezi, ceva în care ai vrea să te pierzi

departe

tu fă-mă mare..

mi-am amintit de promisiunea făcută fetei,

am strîns tare din dinţi şi am tăiat tot ce mă lega de trecut

mi-au curs din vene munţi, cuvinte, gesturi,

nu-mi mai amintesc, cred că nici n-aş fi vrut,

cum mă cheamă, cum o chemă,

a rămas insistentă şi dureroasă doar promisiunea

eu sînt slab

nu pot merge, palmele mele sînt fluturi, tălpile flori,

nu pot vorbi, gura mea adăposteşte lilieci,

nu pot vedea, din ochi îmi curg rîuri căutînd ,

nu pot simţi, pielea mea e loc de popas pentru cerbi,

sînt sperioşi şi-ţi trec prin carne fuga,

pot doar să-mi amintesc,

tu fă-mă tare...

copila mai cade,

mai cade, mai cade....

eu o ridic odată cu pămîntul

şi-i promit,

că nu va suferi,

niciodată.

despre ispăşire iar

2010-05-17T00:49:00.003+03:00

sînt vinovată, m-am născut,

mama m-a luat tîrziu în braţe, ca şi cum vina mea a fost

că n-am spus.

despre cuvinte nu pot vorbi cu ele,

ar fi ca şi cum aş picta oglinda în fiecare dimineaţă

minţindu-mă alături de semnele de puctuaţie

cu nonşalanţa culorii, obişnuită să fie în nuanţe.

am greşit, am călcat iarba în locuri interzise aşa cum am mîncat

carne în zilele de post,

fără relevanţă atîta vreme cît ceasul merge cu acelşi ritm pentru toţi,

cu aceleşi bătăi de inimă numărînd paşii.

mai am un singur dor,

spun asta pentru că ar trebui să fie,

în fiecare din noi ca o povară, ca un loc unde am vrea să ajungem

clipa cînd vom tăcea,
dar nu am atîta suflet pentru asta.

deşi la limita mea oamenii, strazile, cuvintele,

sînt entităţi, aş vrea să cred

că dacă aş întinde mîna

cineva, oricine,

o va apuca.

despre ispăşire

2010-05-16T23:38:00.006+03:00

încui uşa nu pentru că mi-e frică de hoţi,

din obişnuinţa de a mă ţine departe de restul lumii,

de cele mai multe ori hoţul e în mine,

nu-mi place să primesc flori, dar ofer, din inerţia gestului,

pentru că mă văd murind, artificială.

îmi înşel bărbatul şi o fac în fiecare zi cînd dimineaţa mă întreb

unde-i cel ce nu deschide braţele decît să mă cuprindă?

în timpul cînd nu face asta ar trebui să tacă

şi-i urăsc pe cei ce mă coboară cu picioarele pe pămînt,

fie doar pentru o iubire.

despre amănunte nu vorbesc acum, din plictisela ce-mi macină zîmbetul,

am uitat ,asta dacă am ştiut vreodată, deşi simt,

că oamenii au două sensuri.

pe unul înaintezi ca şi cum ai înfrunta trenul,

tu crezîndu-te gară,

pe celălalt fugi, fără nici o explicaţie faţă de tine,

spre nicăieri.

pentru că sînt om mai cred că mi se cuvin discuţiile despre amănunte,

nesemnificative dacă aş fi fost brad, sau pîine, sau

doar instinct.

mă trezesc de fiecare dată aşteptînd

ca cineva să mă viziteze,

în timp ce-mi ispăşesc viaţa.

dimineţi

2010-05-12T23:34:00.004+03:00

cînd îmi beau cafeaua citesc, din obişnuinţă,

oamenii trec de pe un trotuar pe altul doar să-şi ajungă rîndul,

fata mea strigă: la semafor e roşu!

eu înţepnesc ca un munte sub unghii,

aştept verde-pădure să pot înainta,

aiuereli de fiinţă adormită, odată cu visele, cu simţurile, cu cotidianul....

dimineaţa îmi beau cafeua şi citesc,

fără nici o legătură cu vremea, sau cu mama, sau cu ştirile,

sufletul meu are mentalitatea peştelui, dacă îl momeşti cum trebuie

se sacrifică,

asta nu se întîmplă la cafea, doar mai tîrziu, cînd clipele au deja riduri

şi posesorii lor îşi fac griji despre valoarea timpului.

cind îmi beau cafeaua nu gîndesc,

despre ele nu spun niciodata în cuvinte că ar fi,

prefer să dau ochii peste cap ca şi cu aş întoarce un suflet pe dos,

şi să epatez, într-un tablou liniştit, eventual ca o mamă cu pruncul în braţe.

e o scuză viabilă cînd vrei să uite lumea de tine,

ca un bilet, nefolosit niciodată pentru transpotul în comun.

dimineaţa toate sufletele sînt calde,

mie îmi place cafeaua rece şi cuvîntul

zidit ca o închisoare , dimineaţa,

îmi place să tac.

habar nu am

2010-05-12T22:36:00.006+03:00

n-am ştiut niciodată de ce gările au miros de humă

şi de ce peroanele sînt lungi, mai lungi decît aşteptarea,

n-am ştiut de ce fragii au miros de copil, de ce,

dacă locul lor e alături de stînci,

despre oameni mi-e greu să vorbesc,

ţin minte doar că vizualizam scările, sobre şi reci ca într-o bibliotecă

de cîte ori un om îmi spunea numele.

acum nu-mi mai amintesc mirosul de mamă,

nici textura prafului cînd alergam după cireşe,

pentru păstrăvi am un loc aparte în uitare,

acolo unde rîul prima cînd frînturi din copilărie se oglindeau în ape .

tata iubea cerul, mama pămîntul,

n-am înţeles niciodată diviziunea dintre părinte şi restul omului din el.

acum fata mea are ochii cruzi şi judecă culorile după un sistem străin,

tot ce s-a scris ,tot ce s-a pictat în mine are aromă de mucegai,

copila nu ştie timpul , în inima ei cresc fluturi, mari, atît de mari

încît tulbură orice şedere.

pentru o echitate a neştiinţei

eu n-am ce să-mi mai amintesc,

ea are ce să mai promită.

sete

2010-05-09T01:13:00.005+03:00

aş putea să tac, pentru că tăcerea e apanajul iubirii,

sau aş putea să cer, pentru că om fiind mai vreau să fiu.

despre alte paralele doar timpul poate vorbi, subţiat adeseori

ca o transfuzie , de sînge, de personalitate, de renunţare.

dacă mulţi cred în echitatea cumpenei , eu cum să-mi pun gîndurile amanet?

nimic din ce aş da nu are culoarea vîntului sau mirosul trupului plecat.

despre moarte nu vorbim, aşa cum bărbaţii nu nasc,

doar despre laturi, mai mult sau mai puţin paralele cu durerea,

din asta mai răsar frînturi de oameni ascultînd.

există în fiecare din noi un început, ca o bibliotecă,

prea greu de parcurs într-o clipă, şi totuşi,

există frunze ce-şi ştiu rostul, ca o pagină ce ne este,inevitabil

sfîrşit.

nici mama nu-şi mai aminteşte de mine,

e timpul ca trenul să-şi curgă calea

aşa cum aştept de o viaţă tăcerea

să-mi tulbure mersul ,

spre zbor.

astăzi

2010-05-09T00:21:00.006+03:00

fiecărui bărbat din viaţa mea îi spun

nu-ţi începe viaţa cu mine, există locuri de unde poţi face asta

ca aşteptarea în gară, ca mersul la biserică,

toate depind de tine, nu exagera, omul din mine are limite de carne

şi de simţ, dincolo de cuvinte toţi sîntem albi, sau negri, cumva,

dincolo de mine pămîntul are formă de unghii

şi urlă , din recunoştinţă la lună.

îţi mai aminteşti ziua cînd m-ai privit în ochi,

ca un început, ca o rugă, ca un îndemn,

eu am respirat puţin mai adînc şi am crezut că pomii au regrete?

despre amintiri şi rădăcini se discuta

într-o lume paralelă, şi atît de catifelată,

ca o uitare, despre noi.

am iubit aşa cum cad frunzele toamna, din inerţie,

am suferit aşa cun se nasc case, din amintiri,

şi-am fost nimic, aşa cum înfloresc liliacii, din convingere.

cum să-ţi vorbesc despre popas cînd ochii tău au marea?
mă las pe praguri praf şi tac, eu ştiu cum aştepţi din umbră

să te surprindă ,să te amîne , să te implice inevitabil,

depărtarea.

despre alte moduri de a răsări nici pămîntul nu-ţi poate vorbi,

eu tac şi cred că la capătul mîinii palmele stau

doar să cuprindă.

despre copilărie

2010-05-05T22:58:00.009+03:00

nu, nu mi-e frică de negru, noaptea îmi linişteşte amintirile,

mi-e dor de liliac, şi de mirosul de tren, cel vechi,

la capătul răbdării bunica şi secera prea mare pentru un suflet atît de crud,

soarele, cînepa, inul şi setea mereu perezentă într-o copilărie,
fuga, pedeapsa şi apoi nucul din care nu cădeam odată cu toamna.

prinos de brazi şi păstrăvii ce-şi alegeau sfîrşitul în cina noastră,

departe de mine toate,

departe ca marea pe care mama nu a văzut-o niciodată

cu toată sarea ce se odihnea din cînd în cînd în părul ei.

cum să cred casele că au camere ca o inimă,

să intre şi să iasă din ele omul,

fără amintiri, fără regrete, fără trecut?

nu cred, sînt atee de cînd prima mea rugă a fost condiţia mesei,

acum nu mai contează, foamea e apanajul celor ce cresc
acum nu mai cred pentru că nu mai găsesc liliacul,

cel sălbatec,

nici trenul cu miros de nuc,

sau tatăl ce ne aducea mai aproape de brazi.

acum noaptea are aromă de cafea şi ţigări mentolate,

undeva în colţul inimii se revoltă iernile lungi

din care nu ieşea omul fără pădure.

nu, nu mi-e frică de negru,

noaptea mă cuibăresc în braţe şi tac,

atunci toate amintirile au gustul copilei

uşor amărui, ca o povară dragă.

la capătul cuvintelor stau doar gesturi ,

desenate pe trup pentru totdeauna

ca o haină

de vreme bună.

peste ape

2010-05-04T22:50:00.011+03:00

cîte minuni crezi că poate face uitarea?

oamenii îşi spun poveşti, îşi plimbă cîinii, fac copii,

apoi renunţă.

există uşi care stau în sufletul lor pînă devin rotude, ca o perlă.

mi-aş amaneta sufletul pentru ceva interzis

aşa cum mi-aş smulge din gest atingerea.

pare tardiv şi pueril în acelaşi timp, dar eu ştiu,

să-ţi crească munţii din carne e un lucru dureros

şi nicidecum rotund.

pentru amatori s-au inventat grijile şi nopţile nedormite,

de parcă asta ar rezolva ecuaţia.

tăcerea...

instinctivă ca şi viaţa e ceea ce trecem prin noi ca prin sită,

rămîn acele nerostiri, rotune cum spuneam ,

să ne macine.

mama mea îmbătrîneşte, cîinele meu a murit de mult,

copila creşte în legea ei şi eu,

eu mi-aş amaneta sufletul pentru o gură de aer proaspăt,

pentru mai mult loc sub umbră,

pentru un timp mai lent,

copii cresc repede, odată cu durerea,

şi eu , eu îmbătînesc odată cu brazii

cu trotuarele, cu visele,

şi-mi ţin în braţe amintirile

ca şi cum mi-aş legăna pruncul,

murmurînd cîntece de adormit omul.

omul cuvînt

2010-04-26T22:04:00.004+03:00

există cuvinte mai dureroase decît oamenii

şi oameni mai simpli decît cuvîntul

între două feţe ale oglinzii stau

indecent uneori, aşteptînd ca ceva să spună.

pentru mine oamenii au două sensuri
unul înlăuntru, fără urmă de frivolitate, sau cu,

altul dinspre mine, ca o extensie a ceea ce nu voi fi vreodată.

sînt oameni mai grei decît cuvîntul,

merg şi sufletul meu suferă, ca un gambit

din cel mai mic spre cel mai mare rost,

suferă.

sînt cuvinte mai profunde ca o minte de om

le evit, le rostesc, le atrag, le combin

şi totuşi ,

într-un final de text se întrupează în punct.

nu pot depăşi răscrucea dintre ceea ce se spune şi ceea ce este

în definitiv orice om are cuvîntul lui

aşa cum orice cuvînt are omul lui,

pentru cine nu poate

există tabloul,

cel din care ieşim în fiecare dimineaţă să ne bem cafeaua

departe, credem noi, de amănuntele

unei rostiri,

dealtfel, fireşti.

cercuri

2010-04-06T23:16:00.005+03:00

trupul meu se termină acolo unde încep ceilalţi

cît de aprope să-mi fiu?

mă amăgesc cu gîndul că sînt o scoică

şi toate rănile mele au valoare pentru ei.

cui să-i pese cînd locul comun e indiferenţa?

mai am nevoie de ani, să-i pun clipă peste clipă povară,

să-mi amintesc cum ne naştem şi murim singuri.

despre trăit e cam acelaşi lucru,

dacă nu faci ceva să tulburi echilibrul altcuiva

dacă nu faci asta în aşa fel încît să-l şi prinzi cînd cade,

rezultatul e doar liniştea

ancestrală, încă simt că trăiesc într-o peşteră în care singurătatea

îmi desprinde din suflet imagini

greu scrijelite .

unde începem şi unde ne terminăm noi?

simt cum oamenii din jurul meu putrezesc înlăuntru,

sufletele strivite de ziduri mă încîntă şi mă sperie,

am renunţat de mult să mai întindem mîinile, chiar şi înspre noi.

îmi amintesc o carte şi senzaţia că de cîte ori cunosc un om,

parcă fac picnic în sufletul lui

şi apoi plec,

fără mizeriile ce-mi umbreau conştiinţa.

asta sîntem, un coş de gunoi în care alţii

îşi lasă singurătatea.

din mine

2010-04-06T21:54:00.005+03:00

încep fiecare zi ca şi cum aş rupe dintr-o carte paginile

pînă la urmă va rămîne doar un suport pentru ce a fost,

îmi amintesc, ăsta e cel mai greu lucru peste care trebuie să trec.

cu cît sînt mai vechi amintirile cu atît mai greu respir

din copilărie vin vise, atît de dense că nu-mi mai simt trupul,ireal într-o lume verde.

da, verde, pentru că atunci copacii aveau nume şi pietrele rost,

acum...nu-mi mai dat seama unde începe şi unde se termină camera

m-am contopit cu zidul din jur şi tac, adăpostind iluzii

şi ferestre, închise, pentru că dincolo cerul erodează singurătatea

şi nu mi-aş mai justifica depresiile.

mi-e dor de apă, de vînt, de umbră,

îmi port dorul ca pe o răscruce, în care stau şi aştept timpul

să-mi poarte regretele.

mai ştiu, mai simt mirosul de frică,

tema mea de oameni maturi,

şi totuşi îmi port indiferenţa ca pe o virtute

înlăuntru mă doare copilăria,

ca un obiect străin

şi totuşi atît de familiar.

autobiografie

2010-04-05T00:10:00.004+03:00

ce sînt?

un nume pe care îl uiţi, inevitabil la prima rostire,

apoi o chemare, dacă amintirea există,

un chip, la fel de uşor uitat ca un număr de telefon,

inedit şi totuşi inutil de memorat,

o răsuflare, inconştientă ca şi iubirea, caldă şi rece,

repetabilă ca povara, greu de definit şi uşor de ignorat.

ce-aş fi?

un loc, o stîncă, un abis, un sfîrşit, o lacrimă, nimic.

îmi sînt cunoscute braţele şi paşii,

zîmbetul şi golul,

cel pe care-l lasă lumea de cîte ori pleacă,

cum să definesc un pic de carne cu ochi şi aripi înlăuntru?

nu sînt , dar am fost copil,

am fost, dar nu voi mai fi bătrînă,

mă leagă de pămînt umbra şi sentimentul că am început ceva

ce trebuie terminat.

astăzi sînt un om trist,

mîine voi fi cuvînt, lipsă, mîngîiere.

pentru cine nu mă cunoaşte sînt o variabilă poveste

în rest, prezent şi trecut, tatuaj în timp aleatoriu.

un singur lucru cert,firesc şi conştient,

sînt mamă.

e vremea....

2010-04-04T23:36:00.004+03:00

e vremea cînd copacii urlă, urăsc părerea tuturor,

cum că mugurii ar trozni, urlă de fapt cu neputinţa copilului

silit să crească.

cineva e mereu de vină, timpul, natura, anotimpul,

cine să lecuiască de un perpetuu început copacii?

pe noi cine să ne înveţe din nou mersul?

îmi amintesc pădurea jilavă, mirosind a moarte şi a umbră

şi primăvara răscolindu-i măruntaiele,

şi durerea,

spaima ghioceilor prematuri într-un verde absent,

mirosul crud de liliac sălbatec

atît de dens că-ţi dădeau lacrimile,

brebeneii plini de carne ascunşi printre zboruri moarte,

e vremea naşterii, a agoniei şi a unui nou neînţeles.

deschid fereastra ca şi cum mi-aş tăia venele,

să intre, să iasă din mine, din jur, tot ce mă reţine,

e vremea să-mi amintesc,

şi oamenii ies uneori din ei ,

inocenţi

cu dor de carne

2010-04-03T00:33:00.007+03:00

ţi-am spus, mai lasă naibii ruşinea
apucă-mi trupul aşa cum ai muşca dintr-o pîine
orice leziune are în ea un dram de plăcere.
mai lasă naibii amintirea şi spune-ţi cuvinte de ocară,
din cînd în cînd uşile îşi pierd zăvorul
şi răstignesc .
timp de o săptămînă am visat cum pescuiam păstrăvi
pe rîul acela prieten şi duşman, ca un film vechi,
ca o aşchie sub unghie
pescuiam, din inerţia naturii, treceam cîrligul prin noi şi aşteptam
feerii de primăvară cu miros de liliac sălbatic şi lemn ud
oare de ce?
în definitiv între noi şi noi stă doar vîntul
cu atîtea cicatrici de la adăposturi , încît mi-e teamă
că pămîntul n-o să mai respire.
un dram de noroc, prag de pădure, licurici albi împletind
inegal poteci şi...
mîinile tale contopindu-se cu umbra.
mai lasă naibii tăcerea
şi urlă-mi trupul cu setea lupului, de sînge.

unii oameni stau în ei

2010-04-02T23:56:00.004+03:00

unii oameni sînt ca o pensulă,

trec şi ne amintesc culoarea,

alţii au trupul adînc, ascuns în atîta pămînt

cît pot ţine două braţe departe lumea.

eu nu ştiu unde să-mi aşez palmele

în jurul meu e atîta aer şi atîţia oameni respiră

încît pot doar să mă întreb.

întrebarea are mereu ca efect liniştea.

ţi-aş fi cerut doar două braţe,

dar un singur loc

n-ajunge pentru o iubire.

unii oameni au chipul ascuns de oglindă,

în spatele ei sînt,

eu cred că nu-i bine să calci iarba

proporţional cu ea cresc norii

şi iubesc ploaia

cînd toţi oamenii fug

departe de îndemnul

curgerii.

instantanee

2010-03-17T22:52:00.005+02:00

cineva mi-a furat culoarea,

cea albă, ninge tot mai des cu depresii

pe strada mea trec oameni, da, oameni,

după mers ai crede că sînt şerpi, se apropie de pămînt

ca ziua de noapte.

eu zîmbesc, în venele noastre curge aleatoriu,

cu aceleaşi nuanţe şi gusturi ca trupurile,timpul,

aceleaşi umbre murdăresc drumul,

copacii au ritmul lor.

oamenii de pe strada mea trec desfrunziţi ades,

nu ştiu anotimpurile, nici floarea,

eu tac, ieri mi-am uitat sufletul într-o pasăre şi-am ameţit,

oboseala, mi-am zis, de ce să cred că aerul dăunează

nu zborul, aerul.

îmi pun tălpile unde cred că nu cad

acolo uneori visele ies şi mă împiedică să merg.

pe strada mea trec ades oemeni,

sau aşa văd,

în vene ne curge pămîntul

ceva tot vrea să zboare,

de aripi

n-avem loc,

pe strada mea trec ades, prea singură

pentru o pală de vînt.

dacă aş muri

2010-03-02T22:54:00.005+02:00

ar rătăci neterminate gînduri căutîndu-se,

ştiu braţe ce ar fi atît de aproape de trup

încît ar rupe inima din el.

n-ar mai fi umbre să-mi ducă povara

nici tăceri să lase amprente ca o vioară pe care-ţi uiţi

la nesfîrşit trupul,

aş crede că am ezitat să-mi leg de carne prezentul,

dar nu, probabil că n-aş şti cum durerea se uită

voi fi doar un rîs, un zîmbet, o rugă,

fără intenţie m-aş aşeza la masă

din inerţia locului ocupat pentru că este.

nu există certitudini, nici limanuri, nici îngeri

doar un spaţiu ce va aduce aminte.

fără regrete pămîntul îşi va cere odihna

şi vîntul va fi mai liber cu o viaţă,

natural, aş spune acum, toate se întorc la origini

mai puţin pîntecul.

dacă aş muri ,m-ar trezi copila

n-aş suporta plînsul ei,

mi-aş aduna trupul

şi-aş fi la nesfîrşit ,

nu pot să o văd plîngînd,

nu pot.

dacă aş muri, să nu plîngă,

altfel nu pot.

despre altceva

2010-02-11T00:14:00.002+02:00

plouă de parcă cerul are rădăcini în mine
alb timpul impune limite şi tac,
fluturii au aripi moi, aleatoriu gîndite
firesc balanţe înclină spre ieri.
e o ultimă rugă pasul, nisipul cere clepsidra
şi tac calendare, de zid
din doi în doi numărăm iubirea
ca un baston ,ispitei
şi ninge, ca o derogare de la reguli,
albe aripi îmi sfîşîie trupul
nu vreau să zbor,
doar temelia şi frigul, atît.
atemporale gesturi despică lumea noastră în două,
un loc de odihnit gînduri,
alt loc de înteţit palme
şi peste, trupurile noastre obosite renunţînd.
mi-e dor de tine ca de copilaria mea.
în tot ce sîntem există un loc
ca o cutie poştală
unde îţi trimiţi visele.
identice locuri ne fac
inocenţi.
somn uşor.

aberaţii pe note înalte

2010-02-06T02:13:00.005+02:00

a fost ziua mea,
ne-am pus braţale unul în altul
ca într-un pahar adînc visele,
unii au zimbit,
alţii au curs, efectul de timp a trecut
nu mai e ziua mea,
oamenii mă privesc molcom, la fel,
mi-e teamă, am un an în plus şi o inimă
cum să împart la toţi?
ma simt ca o casă,
intră şi ies cum vor,
iluzii, pereţi, gesturi şi umbre
la final, sîntem toţi

mi-e teamă,
am limite de carne şi un termen
iubirea expiră ades
balansez în palme fîntîni
şi tac
timpul îmi gravează pe umeri povara.
succint povestesc, n-am loc de impresii,
e ziua mea
şi copila
nu-i lîngă
să-mi stingă depresii.

în toate-i un loc
comun ca o gară
şi trece un an,
să fie.
mi-e dor de voi
într-o doară.

a fost ziua mea şi un ban
face timpul să treacă
prin aripi ca vîntul,
despică o treaptă.

e loc pentru doi , o stare
şi-atît,
şi ştii doar noi
ne vom ţine etern de urît.

nimic mai normal ca o seară sub vie
şi greieri, şi vin, şi iarnă
o mie.........

a fost şi de timp mai avem
înainte, liman
să ne spunem cuvinte.

a fost şi de rest
primim
amănunte.

înainte de cafea

2010-01-28T22:18:00.004+02:00

cînd visez urît mă întorc pe celaltă parte,
trece din nou prin mine ca printr-o clepsidră
timpul atenuează şi nu mai simt.
inima mea e ca un ceas defect, trebuie mereu potrivită
pentru asta deschid ochii în fiecare dimineaţă.
oamenii din jurul meu sînt ca un carusel
te ameţesc şi apoi vor să mergi drept,
eu prefer alpinismul şi cele trei puncte de contact
mă simt mai în siguranţă în triunghi
cercul mă oboseşte.
îmi place vinul roşu
mereu am spus că e un transplant de amintiri
fumez şi mă gîndesc la trenuri
aştept ceva doar pînă se termină ţigara.
bărbatul meu are genele lungi,
nu ştiu de ce contează asta, dar aşa le are
îşi pune tălpile pe drum ca şi cum ar înfrunta singurătatea.
de fapt e un joc, fii-mea vrea să fie mare
eu vreau să am ochii verzi
el nu vrea nimic,are.
iubirea e ca un zgomot de fond,
nu mă plîng, există.
ferestrele casei mele dau în afară,
normal,
doar că dincolo orizontul tace.
cînd visez frumos mă întorc pe celaltă parte,
niciodată nu e prea tîrziu.

celui ce cîntă la chitară (pentru Nenea, de ziua lui)

2010-01-19T23:08:00.017+02:00

şi mîna ta rostind chitara se lasă greu pe amănunte...

ana îşi dezlega iar zidul sub zodia iubirii interzise

pădurea unui alt copac

se lumină trecînd prin noi,

o şatră-şi descînta limanul
în sala de-aştepare-a unei zile

romanţe se-auzeau mai tare

spre ieri.

soldatul dintre linii se ridică,

ardealul parcă cere ajutor

e aproape linişte şi-n cupa palmelor ,

ţin parcă antiprimăveri.

colindăm cu mîini nemuritoare

ploaia ce ne trece pragul

îngemănaţi ca-ntr-o poveste

de decembre.

gutui îmi pun părinţii azi la geam

îmi amintesc de munte

ca de-o icoană pusă-n umbră

şi rătăcirea unor albatroşi în taină.

te rog acum să-mi spui de horea,

de urme-adînci lăsate de o coasă

din care creşte mlada sufletului meu,

cu amintiri de toamnă şi emoţii.

mai trece-mă şi oltul, într-o doară,

de dorul mărioarei , c-am iubit cu lasă

şi nu-mi aduc aminte de cireş

pe palme scrijelindu-mi drumul către casă.

de ziua ta să nu fii singur,

canarii stau cu tine toată seara şi vrăbii cîntă

din apuseni cărări ce dor.

actori noi sîntem, felinare iartă si aduc aminte

că una-i sara şi cu ea

sîntem ulcior de vis cu toţi.

să-ţi cînte sufletul chitara atît cît drumuri au destine

şi pe un bulgăr de ţărînă

să-i aminteşti şi galsului de tine.

niciodată să nu uităm să-ţi spunem

om bun,

noapte bună.

sa nu-ţi fie teamă de singurătate

2010-01-19T22:20:00.006+02:00

aşa ne naştem, căutînd

în umbre, în vise, în oameni,

cu fiece clipă frica devine mai adîncă, ne macină

pînă la zid.

în loc de ferestre punem palme, o rugăciune inertă întunericului,

nu ne-a scris nimeni în gene că haosul nu-i noapte,

doar drum.

îmi amintesc din oamenii ce-au stat lîngă mine,

mirosul lor şi tăcerea, în rest nimic, parcă eram doi însetaţi

umplîndu-ne unul cu celălalt, transplant de singurătate.

o singură dată a crescut în mine alt om,

acum o privesc cum îşi întinde aripile mici, nerăbdătore,

unde să te aştept, copila mea?

la orizont oamenii cresc la fel, singuri

şi parcă tot mai greu îmi umpli braţele.

simt golul atît de adînc încît nu-mi mai amintesc cine sînt,

timpul iţi mîngîie chipul şi trec secunde

prea repede pentru un viitor atît de lung.

mi-e teamă, şi totusi mi-e sete şi umbră şi haină

mi-a fost frig toată viaţa fără locul din mamă,

fiecare om poartă un trup, şi asta doare mai mult decît singurătatea,

să nu-ţi fie teamă, copila mea, aşa ne naştem,

căutîndu-ne sufletul.

credeam

2010-01-14T21:03:00.002+02:00

credeam că îngerii au aripi
şi două braţe nu-s deajuns
să amorţeşti durerea.
credeam că frunzele
se sting
să-şi creioneze arbori
sufletul pe ceruri,
credeam că doi
închide liniştea pereche,
dar nu,
au aripi
să înfrunte umilinţă
şi frunze cad
eternă neputinţă,
iar doi
e doar un vis
de tine,
oglinda asta
cere nefiinţă!

poveri de dus

2010-01-13T23:45:00.005+02:00

copilul meu cu ochi cît ziua

îmi aminteşti de ce-i iertat,

din doi în doi se numără iubirea

cum tu deschizi un unicat.

am sufletul prelung în ape,

şi-mi trec prin carne rădăcini

cînd tot ce ştiu e numai noapte,

şi-atît de-adînc în noi străini.

cum se clădesc pe palme drumuri

şi ies din fapte seci fîntîni,

nu ştiu de unde flăcări murmuri

cînd te cuprind de tot în pumni.

mai lung decît un somn cu tine

e cerul prăvălit în şoapte

o cumpănă greşind destine,

din tine-n mine mai departe.

ştiu lumea cum e fără munţi

şi mai profund cum mor ienuperi,

din cînd în cînd să nu renunţi,

să fii în noi aripi de fluturi.

PARTE DE CARTE...DATĂ MAI DEPARTE

2010-01-12T09:38:00.029+02:00

Primită de la : Liviu Chifane

1.Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Semn de carte.

2.Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă “da” care a fost aceasta?

Seria Dune

3.Citiţi în baie?

Doar reviste.

4.V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă “da” care ar fi fost aceasta?

Despre inocenţă.

5.Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Nimic.

6.Care este cartea preferată?

Colecţionarul, John Fowles ....asta pentru că trebuie să aleg.

7.Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Da, recitesc . Cele pe care le-am citit prea devreme.

8.Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Prefer numai cartea....autorul mă poate dezamăgi.

9.Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Da, îmi place, cu oricine am în comun măcar o carte citită.

10.Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Fără motiv...dacă există şi o am, o citesc.

11.Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Nu cred că Biblia.

12.Care este locul preferat pentru lectură?

În pat.

13.Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

În linişte...

14.Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Nu, n-am răbdare să citesc decît poezii în format electronic.

15.Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Nu contează asta.

16.O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?

Un pod, o uşă, un drum, o călătorie în sufletul şi mintea autorului...un mod de a mă echilibra , de a evada....prea multe de spus despre asta.

Se dă mai departe Mirelei Nicoleta Toniţă , Cristi Bulaga şi tuturor celor care vor dori să participe.