despre ploi

plouă cuvinte discret,
alb inocent, mesteceni
cum toamna ascultă
cu ochii încet.

plouă din noi între ape
inimi alese de val
calde cum cad,
pe calendar

uite! azi  plouă
ferestre în zid
desene de rouă, sătule
închise şi mici.

trupuri şi noi , ne plouă
intens parcă luna,
noaptea-i străină
la sîn, creşte cu vina.

ce ştii? aud şoapte,
e vîntul ce lasă miresme
copaci care cad
înspre noapte.

iar ploaia?  nefiresc,
ochii mei animale,
rătăcesc flori de umbră,
secunde prin palme.

zîmbeşti o nuanţă,
aproape ziua se lasă
firesc, din fîntînî
plouă imens.

despre şotron

ssst!
asta mă scoate din meditaţie. sau ce naiba făceam eu acolo. un parc, o bancă, o alee rătăcită, puţini trecători la ora asta a zilei, apropape de apus.
sst!
mă revolt puţin! nu spuneam nimic, doar priveam vag un tufiş puţin ofilit şi încercam să mă bucur de ziua ce moare.
sst!
mă ridic puţin contrariată, mai mult de ochii lumii, am senzaţia că am luat-o razna. cîţiva părinţi îşi duc odraslele la culcare, e atît de cald încît nu mai ştii unde mergi, nu mai zboară păsări, nici vîntul nu-şi face curaj să tulbure arşiţa.
sssssst!
în jur, nimic, oameni ce pleacă, pomii ce suferă, căldură mai mult decît duce un suflet, nu înţeleg, se tot întunecă, oraşul parcă se întinde, dincolo de limite, se întinde, topit într-o acalmie generală.
sssst!
deja nu mai suport! de ce eu?
un hohot de rîs îmi tulbură introspecţia.
şi rîde, şi rîde de mă apucă nervii!
şi rîd şi eu ca proasta, fără reper.
şi gata. cu rîsul meu s-a terminat totul. respir adînc, cred că am luat-o razna, de la căldura,
ador liniştea ..
sssst!
sar în sus ca la ultima judecată!
nu înţeleg nimic, rîde apoi,
mi se pare ca-i banca de sub mine,
că-i luna, că-i tufişul analizat mai devreme.
ssst!
accept. în sufletul meu liniştea, ca o povară,
stelele rîd, vesele,
eu tac.

ssst!


ştiu, zăpăcitelor, mă cert cu ele,
nu iubesc dimineaţa!

pe trotuar, şotronul se ceartă cu trecători,
ssst,
umbra  mea e mai vie decît sufletul tău!

despre verde

îţi aminteşti, clipa cuvînt,
locul unde palmele adună vînt?
îţi aminteşti trupul răscruce, ochii plecaţi
spre tîmplă?
uneori cred că zorile dor ascultînd luna,
ca o definiţie a erorii.
eu mă strecor, erată, în viaţa ta,
tu, subliniezi tardiv greşelile de intonaţie.
pielea mea are gust de rouă,
gura ta seceră gestul ,
cineva duce la şcoală timpul,
umbra ce rămîne e doar viitor.
mi-e dor de tine ca de-o urnă,
unde-a rămas vîntul,
ultima redută mai grea ca ploaia.
astăzi iubesc salcîmii, mîine marea,
cineva cîntă o doină,
ne domolim sufletele şi gîndurile...
verde, verde, adînc!

despre rătăciri

există un loc unde îţi laşi sufletul,
un loc aparte, o fîntînă părăsită,
unde stai şi aştepţi luna să-ţi despletească gîndurile,
cît pentru un gest.
există un loc unde îţi laşi visele, povară,
în cumpănă, pînă la zi,
şi aştepţi atingerea,
pămîntul din palmă,
sentimentul că o să creşti cu fiece clipă,
mai aproape.
e vorba de iubire, aşa, rebelă,
şi singură-n noi, îţi spui,
te aşezi cu tîmpla pe glezna ta
şi taci. atunci se deschid aripi,
şi-un zîmbet alungă norii, e greu să zbori
cînd plîngi.
despre noi....
s-au inventat atîtea cuvinte cît nu ţinem minte.
ne rătăcesc semnele de punctuaţie,
şi dimineţile fără lună.
din tot ce sîntem, luna e miracolul
unui gest,
unui anotimp,
unui rost.
o altă lume!
îţi spui....

despre limite

astăzi cuvintele sînt amărui, ca o ciocolată cu multă cacao,
dulci, şi uşor picante, surpriza de pe etichetă,
le înghit temeinic, vin cu o ceartă , toţi ştiu unde se termină
sufletul meu.
nu mai gesticulez, nu mai ridic tonul, oricum nu mă aud
în primăvara asta toata lumea ştie ce vreau!
mă uit pe furiş la rucsacul meu prăfuit, îi fac cu ochiul,
te strîmbi! explodează cineva! eu mică,mai mică decit sufletul meu, tac!
era un gest, inocent, spun!
şi simt , şi gîndesc! şi tot mai mare se face un munte!
ŞI EU , EU....
nu ascult ce mi se spune! pfff... tac!
şi tac! inima mea bate haotic! tac-tac-tic-tac-tac-tic-tic-tic...
mă ridic şi iau cu mine toate temerile,
se face lumină şi  îşi duc mîinile la ochi!
rid! se împiedică unii de alţii, şi rîd!!!
din tot sufletul!
alung praful rîzînd încă!
pfffff!!!
măi! e primîvară!
mă duc să culeg ultima zăpadă!
la naiba cu ce nu am făcut!

despre nimicuri

e noapte.
noaptea e un lucru firesc, îmi spun,
ca rana, trece,
dimineaţa are  gust de tei,
cineva, cindva mi-a arătat teii.
poezii simple, adînci ca un gînd...
ce să-ţi spun astăzi?
iubirea are gust de mîine,
dulce- acrişor ca o gutuie?
prostii mici cu aluzii!
e dimineaţă!
sau nu, ce contează timpul?
îmi trec mîna prin păr şi îl vreau mai lung,
clipe, îmi spun,
cafea nu fac, mereu dorm mai  mult ,
ratez mirosul, şi senzaţia că cineva împarte cu tine asta.
primăvara bate la toate uşile,
unii deschid, alţii cred că o fac,
eu aştept toamna,
îmi place aşa, colorată, şi puţin tristă,
ca tine.
despre amănunte ţi-aş vorbi o viaţă,
daca ai avea răbdare,
aş trăncăni ca un tren,
prin toate clipele noastre.
cu gara niciunde,
doar aşa, să fie....
trecător.

despre anotimpuri

ssst! e primăvară!
asculta cum plînge zăpada.
ascult!
ce auzi?
poeme scrise pe fugă, în gări,
suflete măturate de vînt,
poveşti fără noimă cu iz de trecut,
palme reci, prea reci ,
pe uşi ce nu se deschid.
ai uitat ghioceii!
şi mugurii ce-şi alocă dreptul la nins!
am uitat, da, probabil fereastra mea
dă spre mare.
cum aşa?
oglinda din toate,
cînd vine primăvara, muntele se face mare,
copii au părul cărunt
bunicii rîd fluturi în suflet,
se leagă de cer toate drumurile.
apoi toţi cad,
ninsoarea de mai!
nu înteleg!
primăvara mă face să ma simt uşuratecă!
m-am îndrăgostit de oamenii de zăpadă,
dar iubesc brebeneii, şi liliacul sălbatec,
şi oamenii, cind încep să se dezbrace,
ferestrele ce se deschid încet,
şi ziua, mai darnică.
ssst!
e vremea anotimpului promis!