din cînd în cînd visele nu se uită

inima mea ca un ţarc,

cai sălbateci , praf, foame, neputinţă

claxoane, vitrine, oameni asudînd,

roşu, interdicţii, sete.

de unde vin ploile, mamă?

mă uit în ochii ei şi simt povara

inevitabilă ca şi răspunsul

vin cînd oamenii plîng oameni...

de ce plîng ?

n-au timp pentru altceva.

ce e timpul, mamă?

ceva ce uiţi că-ţi macină visle.

tu visezi?

uneori, visez că dorm.

mîna ei în mîna mea,

copaci îmblînziţi şi blocuri dormind pătrat

oameni, mulţi oameni ,

priviri în gol şi umbra ei mai mică decît a mea

un pas şi-apoi un zîmbet mic

vreau să fiu mare.

de ce, draga mea?

pentru că oamenii mari plîng.

casa, holul lung şi întunecat , un teren părăsit,

camera mică

şi fata, jucîndu-se nevinovat

cu inima mea

uneori visez că dorm, atît de liniştit

ca o preerie cu cai sălbateci ca timpul,

ocolind trupul ei mic.

de ziua ta (fratelui meu)

cîte cuvinte are o iubire?

sssssssst...

cam cîtă inocenţă are un copil.

eşti sigur?

nu, dar totuşi cred.

te-am învăţat verbul a fi.

ştiu, dar a deveni m-au învăţat clipele.

despre munţi mai vorbeşti?

uneori cînd vîntul adoarme în palma mea

îmi amintesc.

mi-e dor de tine.

ştiu, noaptea seamănă cu şoapta ta:

"nu te mai mişca, vreau să visez"....

e doar o zi,

plouă, oamenii merg, mereu merg,

pîinea e rece,

mereu e rece,

în dimineaţa asta pereţii sînt albi

toţi sînt albi,

ştiu,

e ziua ta şi nu am culoare

cît să ajung la tine.

îţi aminteşti?

noaptea prindeam păstrăvi

pe acelaşi pod

unde ne lăsase copilăria.

îmi amintesc, dimineţa ne certa tata,

uitam să ne întoarcem.

ştii?

ştiu.

pentru noi doar,

a te naşte

e un cadou suficient

o viaţă.

printre cîini oamenii aleargă

oamenii fac gesturi

se zdrobesc de pielea mea precum insectele pe parbriz,

cum?

trag aer în piept aşa cum aş fuma ultima ţigară
si aştept

oamenii fac gesturi, pielea mea se crapă,

un sac de box îmbătrinit

cînd?

îmi fac curaj şi merg, încet, cît să nu pierd amănunte,

o perdea pe jumătate trasă descoperă camera cu un gest feciorelnic,

umbra unui anunţ decupează din asfalt o altă trecere, zîmbesc,

doar un cîine se lasă păcălit,

miroase uşor a moarte ca un coş de gunoi plin,

plin de resturi şi amintiri, miroase uşor a moarte...

oamenii par debusolaţi şi eu,

eu n-am atîtea braţe să-i conduc

unde?

e tîrziu, grăbesc pasul

mă împrăştii printre ceilalţi

uniform,

cu aceeaşi sete cu care m-am oprit.

amănuntele rămîn pe trupul meu tatuaje,

vineţii precum iubirile grăbite

şi merg

cine?

umbrelele au efect de ploaie

n-am înţeles niciodată de ce ploaia are efectul unei molime,

oamenii fug, se ascund, se împiedică şi se ridică

cu viteză mai mare decît se umplu două destine.

printre ei oraşul se întinde,

ca după un somn lung, sau ca după o anestezie,

lumina pulsează casele ca pe o inimă,

oamenii intră, ies, de fiecare dată în acelaşi loc

şi dacă ploaia i-ar rătăci ?

ar aştepta trenul la capătul peronului,

aşa cum fac doar cei singuri

imuni la asta şi la capriciile celorlaţi.

ţi-am spus doua cuvinte ca un trup de care să-ţi agăţi liniştea,

noaptea visele ieşeau din case ca din ouă,

mi-ai cuprins tîmplele cu palmele,

se circula pe străzi ca pe marginea sufletului,

îmi amintesc şoapta ta, tremurînd ca o frunză

la semafor se aştepta atingerea,

nimic nu-i mai aproape de trupul meu ca norii

accidental apăreau şi copii, debusolînd reclamele la prezervative

clipeam haotic şi am renunţat.

bătrîna cerşea, mereu am fugit de bătrîni,

n-am înţeles niciodată de ce plînsul unui copil atrage privirile tuturor,

mîna întinsă îmi amorţea pasul

chipul tău şi justificările.

ploaia încă are efectul unei molime,

oraşul adoarme liniştit,

chiar şi copii au tendinţa să uite,

ochii tăi mai caută norii,

m-am tratat de iubire cînd mi-am deschis afacere proprie:

"Desenaţi pe suflet cu sentimente lavabile"

în definitiv, nimic nu e fără preţ.

,

,

,

,

,

,

,

,

fotografie primită în dar pentru inspiraţie de la Matei Cătălin

prea simplu pentru un poet

vorbeşte cu mine!

cît cîntăreşte o iubire?

e seară, oamenii se retrag ,

drumuri nespuse atîrnă greu şi lumina renunţă.

înainte de somn nici umbrele nu mişcă.

vorbeşte cu mine!

cînd am rîs ultima oară, împreună?

pe pereţi tablouri despică monotonia

aşa cum aşternutul acaparează liniştea,

un freamăt pătrunde în simţuri ca o molimă

nu-şi mai aminteşte nimeni gestul.

vorbeşte cu mine!

spune-mi unde se termină sufletul nostru?

spaţii pustii sînt locurile de joacă

copii au plecat cu aerul unor maturi invocînd armistiţiul,

la doi paşi cîinii dau ocol

jumătate acceptaţi, jumătate alungaţi, din inerţia

de-a împărţi chiar şi lucrurile simple.

vorbeşte cu mine!

fără adăpost clipele pierdute se-adună

se-nfing în suflet fără rădăcini,

şi cresc nespusele atingeri

tot cresc,

cuvintele se sting, încet, încet,

eşalonînd uitările.

acum să taci!

mi-am amintit cum palmele

sînt locuri unde trupuri îşi vorbesc.

acum să taci, mi-am amintit...