e vremea....

e vremea cînd copacii urlă, urăsc părerea tuturor,

cum că mugurii ar trozni, urlă de fapt cu neputinţa copilului

silit să crească.

cineva e mereu de vină, timpul, natura, anotimpul,

cine să lecuiască de un perpetuu început copacii?

pe noi cine să ne înveţe din nou mersul?

îmi amintesc pădurea jilavă, mirosind a moarte şi a umbră

şi primăvara răscolindu-i măruntaiele,

şi durerea,

spaima ghioceilor prematuri într-un verde absent,

mirosul crud de liliac sălbatec

atît de dens că-ţi dădeau lacrimile,

brebeneii plini de carne ascunşi printre zboruri moarte,

e vremea naşterii, a agoniei şi a unui nou neînţeles.

deschid fereastra ca şi cum mi-aş tăia venele,

să intre, să iasă din mine, din jur, tot ce mă reţine,

e vremea să-mi amintesc,

şi oamenii ies uneori din ei ,

inocenţi

cu dor de carne

ţi-am spus, mai lasă naibii ruşinea
apucă-mi trupul aşa cum ai muşca dintr-o pîine
orice leziune are în ea un dram de plăcere.
mai lasă naibii amintirea şi spune-ţi cuvinte de ocară,
din cînd în cînd uşile îşi pierd zăvorul
şi răstignesc .
timp de o săptămînă am visat cum pescuiam păstrăvi
pe rîul acela prieten şi duşman, ca un film vechi,
ca o aşchie sub unghie
pescuiam, din inerţia naturii, treceam cîrligul prin noi şi aşteptam
feerii de primăvară cu miros de liliac sălbatic şi lemn ud
oare de ce?
în definitiv între noi şi noi stă doar vîntul
cu atîtea cicatrici de la adăposturi , încît mi-e teamă
că pămîntul n-o să mai respire.
un dram de noroc, prag de pădure, licurici albi împletind
inegal poteci şi...
mîinile tale contopindu-se cu umbra.
mai lasă naibii tăcerea
şi urlă-mi trupul cu setea lupului, de sînge.

unii oameni stau în ei

unii oameni sînt ca o pensulă,

trec şi ne amintesc culoarea,

alţii au trupul adînc, ascuns în atîta pămînt

cît pot ţine două braţe departe lumea.

eu nu ştiu unde să-mi aşez palmele

în jurul meu e atîta aer şi atîţia oameni respiră

încît pot doar să mă întreb.

întrebarea are mereu ca efect liniştea.

ţi-aş fi cerut doar două braţe,

dar un singur loc

n-ajunge pentru o iubire.

unii oameni au chipul ascuns de oglindă,

în spatele ei sînt,

eu cred că nu-i bine să calci iarba

proporţional cu ea cresc norii

şi iubesc ploaia

cînd toţi oamenii fug

departe de îndemnul

curgerii.

instantanee

cineva mi-a furat culoarea,

cea albă, ninge tot mai des cu depresii

pe strada mea trec oameni, da, oameni,

după mers ai crede că sînt şerpi, se apropie de pămînt

ca ziua de noapte.

eu zîmbesc, în venele noastre curge aleatoriu,

cu aceleaşi nuanţe şi gusturi ca trupurile,timpul,

aceleaşi umbre murdăresc drumul,

copacii au ritmul lor.

oamenii de pe strada mea trec desfrunziţi ades,

nu ştiu anotimpurile, nici floarea,

eu tac, ieri mi-am uitat sufletul într-o pasăre şi-am ameţit,

oboseala, mi-am zis, de ce să cred că aerul dăunează

nu zborul, aerul.

îmi pun tălpile unde cred că nu cad

acolo uneori visele ies şi mă împiedică să merg.

pe strada mea trec ades oemeni,

sau aşa văd,

în vene ne curge pămîntul

ceva tot vrea să zboare,

de aripi

n-avem loc,

pe strada mea trec ades, prea singură

pentru o pală de vînt.

dacă aş muri

ar rătăci neterminate gînduri căutîndu-se,

ştiu braţe ce ar fi atît de aproape de trup

încît ar rupe inima din el.

n-ar mai fi umbre să-mi ducă povara

nici tăceri să lase amprente ca o vioară pe care-ţi uiţi

la nesfîrşit trupul,

aş crede că am ezitat să-mi leg de carne prezentul,

dar nu, probabil că n-aş şti cum durerea se uită

voi fi doar un rîs, un zîmbet, o rugă,

fără intenţie m-aş aşeza la masă

din inerţia locului ocupat pentru că este.

nu există certitudini, nici limanuri, nici îngeri

doar un spaţiu ce va aduce aminte.

fără regrete pămîntul îşi va cere odihna

şi vîntul va fi mai liber cu o viaţă,

natural, aş spune acum, toate se întorc la origini

mai puţin pîntecul.

dacă aş muri ,m-ar trezi copila

n-aş suporta plînsul ei,

mi-aş aduna trupul

şi-aş fi la nesfîrşit ,

nu pot să o văd plîngînd,

nu pot.

dacă aş muri, să nu plîngă,

altfel nu pot.

despre altceva

plouă de parcă cerul are rădăcini în mine
alb timpul impune limite şi tac,
fluturii au aripi moi, aleatoriu gîndite
firesc balanţe înclină spre ieri.
e o ultimă rugă pasul, nisipul cere clepsidra
şi tac calendare, de zid
din doi în doi numărăm iubirea
ca un baston ,ispitei
şi ninge, ca o derogare de la reguli,
albe aripi îmi sfîşîie trupul
nu vreau să zbor,
doar temelia şi frigul, atît.
atemporale gesturi despică lumea noastră în două,
un loc de odihnit gînduri,
alt loc de înteţit palme
şi peste, trupurile noastre obosite renunţînd.
mi-e dor de tine ca de copilaria mea.
în tot ce sîntem există un loc
ca o cutie poştală
unde îţi trimiţi visele.
identice locuri ne fac
inocenţi.
somn uşor.

aberaţii pe note înalte

a fost ziua mea,
ne-am pus braţale unul în altul
ca într-un pahar adînc visele,
unii au zimbit,
alţii au curs, efectul de timp a trecut
nu mai e ziua mea,
oamenii mă privesc molcom, la fel,
mi-e teamă, am un an în plus şi o inimă
cum să împart la toţi?
ma simt ca o casă,
intră şi ies cum vor,
iluzii, pereţi, gesturi şi umbre
la final, sîntem toţi

mi-e teamă,
am limite de carne şi un termen
iubirea expiră ades
balansez în palme fîntîni
şi tac
timpul îmi gravează pe umeri povara.
succint povestesc, n-am loc de impresii,
e ziua mea
şi copila
nu-i lîngă
să-mi stingă depresii.

în toate-i un loc
comun ca o gară
şi trece un an,
să fie.
mi-e dor de voi
într-o doară.

a fost ziua mea şi un ban
face timpul să treacă
prin aripi ca vîntul,
despică o treaptă.

e loc pentru doi , o stare
şi-atît,
şi ştii doar noi
ne vom ţine etern de urît.

nimic mai normal ca o seară sub vie
şi greieri, şi vin, şi iarnă
o mie.........

a fost şi de timp mai avem
înainte, liman
să ne spunem cuvinte.

a fost şi de rest
primim
amănunte.