astăzi

fiecărui bărbat din viaţa mea îi spun

nu-ţi începe viaţa cu mine, există locuri de unde poţi face asta

ca aşteptarea în gară, ca mersul la biserică,

toate depind de tine, nu exagera, omul din mine are limite de carne

şi de simţ, dincolo de cuvinte toţi sîntem albi, sau negri, cumva,

dincolo de mine pămîntul are formă de unghii

şi urlă , din recunoştinţă la lună.

îţi mai aminteşti ziua cînd m-ai privit în ochi,

ca un început, ca o rugă, ca un îndemn,

eu am respirat puţin mai adînc şi am crezut că pomii au regrete?

despre amintiri şi rădăcini se discuta

într-o lume paralelă, şi atît de catifelată,

ca o uitare, despre noi.

am iubit aşa cum cad frunzele toamna, din inerţie,

am suferit aşa cun se nasc case, din amintiri,

şi-am fost nimic, aşa cum înfloresc liliacii, din convingere.

cum să-ţi vorbesc despre popas cînd ochii tău au marea?
mă las pe praguri praf şi tac, eu ştiu cum aştepţi din umbră

să te surprindă ,să te amîne , să te implice inevitabil,

depărtarea.

despre alte moduri de a răsări nici pămîntul nu-ţi poate vorbi,

eu tac şi cred că la capătul mîinii palmele stau

doar să cuprindă.

despre copilărie

nu, nu mi-e frică de negru, noaptea îmi linişteşte amintirile,

mi-e dor de liliac, şi de mirosul de tren, cel vechi,

la capătul răbdării bunica şi secera prea mare pentru un suflet atît de crud,

soarele, cînepa, inul şi setea mereu perezentă într-o copilărie,
fuga, pedeapsa şi apoi nucul din care nu cădeam odată cu toamna.

prinos de brazi şi păstrăvii ce-şi alegeau sfîrşitul în cina noastră,

departe de mine toate,

departe ca marea pe care mama nu a văzut-o niciodată

cu toată sarea ce se odihnea din cînd în cînd în părul ei.

cum să cred casele că au camere ca o inimă,

să intre şi să iasă din ele omul,

fără amintiri, fără regrete, fără trecut?

nu cred, sînt atee de cînd prima mea rugă a fost condiţia mesei,

acum nu mai contează, foamea e apanajul celor ce cresc
acum nu mai cred pentru că nu mai găsesc liliacul,

cel sălbatec,

nici trenul cu miros de nuc,

sau tatăl ce ne aducea mai aproape de brazi.

acum noaptea are aromă de cafea şi ţigări mentolate,

undeva în colţul inimii se revoltă iernile lungi

din care nu ieşea omul fără pădure.

nu, nu mi-e frică de negru,

noaptea mă cuibăresc în braţe şi tac,

atunci toate amintirile au gustul copilei

uşor amărui, ca o povară dragă.

la capătul cuvintelor stau doar gesturi ,

desenate pe trup pentru totdeauna

ca o haină

de vreme bună.

peste ape

cîte minuni crezi că poate face uitarea?

oamenii îşi spun poveşti, îşi plimbă cîinii, fac copii,

apoi renunţă.

există uşi care stau în sufletul lor pînă devin rotude, ca o perlă.

mi-aş amaneta sufletul pentru ceva interzis

aşa cum mi-aş smulge din gest atingerea.

pare tardiv şi pueril în acelaşi timp, dar eu ştiu,

să-ţi crească munţii din carne e un lucru dureros

şi nicidecum rotund.

pentru amatori s-au inventat grijile şi nopţile nedormite,

de parcă asta ar rezolva ecuaţia.

tăcerea...

instinctivă ca şi viaţa e ceea ce trecem prin noi ca prin sită,

rămîn acele nerostiri, rotune cum spuneam ,

să ne macine.

mama mea îmbătrîneşte, cîinele meu a murit de mult,

copila creşte în legea ei şi eu,

eu mi-aş amaneta sufletul pentru o gură de aer proaspăt,

pentru mai mult loc sub umbră,

pentru un timp mai lent,

copii cresc repede, odată cu durerea,

şi eu , eu îmbătînesc odată cu brazii

cu trotuarele, cu visele,

şi-mi ţin în braţe amintirile

ca şi cum mi-aş legăna pruncul,

murmurînd cîntece de adormit omul.

omul cuvînt

există cuvinte mai dureroase decît oamenii

şi oameni mai simpli decît cuvîntul

între două feţe ale oglinzii stau

indecent uneori, aşteptînd ca ceva să spună.

pentru mine oamenii au două sensuri
unul înlăuntru, fără urmă de frivolitate, sau cu,

altul dinspre mine, ca o extensie a ceea ce nu voi fi vreodată.

sînt oameni mai grei decît cuvîntul,

merg şi sufletul meu suferă, ca un gambit

din cel mai mic spre cel mai mare rost,

suferă.

sînt cuvinte mai profunde ca o minte de om

le evit, le rostesc, le atrag, le combin

şi totuşi ,

într-un final de text se întrupează în punct.

nu pot depăşi răscrucea dintre ceea ce se spune şi ceea ce este

în definitiv orice om are cuvîntul lui

aşa cum orice cuvînt are omul lui,

pentru cine nu poate

există tabloul,

cel din care ieşim în fiecare dimineaţă să ne bem cafeaua

departe, credem noi, de amănuntele

unei rostiri,

dealtfel, fireşti.

cercuri

trupul meu se termină acolo unde încep ceilalţi

cît de aprope să-mi fiu?

mă amăgesc cu gîndul că sînt o scoică

şi toate rănile mele au valoare pentru ei.

cui să-i pese cînd locul comun e indiferenţa?

mai am nevoie de ani, să-i pun clipă peste clipă povară,

să-mi amintesc cum ne naştem şi murim singuri.

despre trăit e cam acelaşi lucru,

dacă nu faci ceva să tulburi echilibrul altcuiva

dacă nu faci asta în aşa fel încît să-l şi prinzi cînd cade,

rezultatul e doar liniştea

ancestrală, încă simt că trăiesc într-o peşteră în care singurătatea

îmi desprinde din suflet imagini

greu scrijelite .

unde începem şi unde ne terminăm noi?

simt cum oamenii din jurul meu putrezesc înlăuntru,

sufletele strivite de ziduri mă încîntă şi mă sperie,

am renunţat de mult să mai întindem mîinile, chiar şi înspre noi.

îmi amintesc o carte şi senzaţia că de cîte ori cunosc un om,

parcă fac picnic în sufletul lui

şi apoi plec,

fără mizeriile ce-mi umbreau conştiinţa.

asta sîntem, un coş de gunoi în care alţii

îşi lasă singurătatea.

din mine

încep fiecare zi ca şi cum aş rupe dintr-o carte paginile

pînă la urmă va rămîne doar un suport pentru ce a fost,

îmi amintesc, ăsta e cel mai greu lucru peste care trebuie să trec.

cu cît sînt mai vechi amintirile cu atît mai greu respir

din copilărie vin vise, atît de dense că nu-mi mai simt trupul,ireal într-o lume verde.

da, verde, pentru că atunci copacii aveau nume şi pietrele rost,

acum...nu-mi mai dat seama unde începe şi unde se termină camera

m-am contopit cu zidul din jur şi tac, adăpostind iluzii

şi ferestre, închise, pentru că dincolo cerul erodează singurătatea

şi nu mi-aş mai justifica depresiile.

mi-e dor de apă, de vînt, de umbră,

îmi port dorul ca pe o răscruce, în care stau şi aştept timpul

să-mi poarte regretele.

mai ştiu, mai simt mirosul de frică,

tema mea de oameni maturi,

şi totuşi îmi port indiferenţa ca pe o virtute

înlăuntru mă doare copilăria,

ca un obiect străin

şi totuşi atît de familiar.

autobiografie

ce sînt?

un nume pe care îl uiţi, inevitabil la prima rostire,

apoi o chemare, dacă amintirea există,

un chip, la fel de uşor uitat ca un număr de telefon,

inedit şi totuşi inutil de memorat,

o răsuflare, inconştientă ca şi iubirea, caldă şi rece,

repetabilă ca povara, greu de definit şi uşor de ignorat.

ce-aş fi?

un loc, o stîncă, un abis, un sfîrşit, o lacrimă, nimic.

îmi sînt cunoscute braţele şi paşii,

zîmbetul şi golul,

cel pe care-l lasă lumea de cîte ori pleacă,

cum să definesc un pic de carne cu ochi şi aripi înlăuntru?

nu sînt , dar am fost copil,

am fost, dar nu voi mai fi bătrînă,

mă leagă de pămînt umbra şi sentimentul că am început ceva

ce trebuie terminat.

astăzi sînt un om trist,

mîine voi fi cuvînt, lipsă, mîngîiere.

pentru cine nu mă cunoaşte sînt o variabilă poveste

în rest, prezent şi trecut, tatuaj în timp aleatoriu.

un singur lucru cert,firesc şi conştient,

sînt mamă.