despre oameni mari

mă tot întreb,
de ce îmi lipseşte atît copilăria?
am părăsit-o să las loc altcuiva.
am simţit că trebuie să privesc.
şi am privit. în jur, în mine, înainte,
am zîmbit şi am căpătat aripi.
trist ,aş spune acum,
am căzut în mine ca luna în fîntînă,
cu toate iluziile.
dimineaţa mirosul de cafea şi frica,
da, frica de zi,
cînd oamenii se sălbăticesc,
întind mîini, spun cuvinte, respiră sacadat,
şi fug,
şi eu fug.

copila-mi zimbeşte şi în somn,
o privesc lung,
o ecuaţie fără rezolvare,
sufletul meu ,
inima ei,
şi parcă,
departe, iluzia unei vieţi.

să nu pleci, fata mea,
să nu pleci,
e loc pentru toţi!