despre oameni mari

mă tot întreb,
de ce îmi lipseşte atît copilăria?
am părăsit-o să las loc altcuiva.
am simţit că trebuie să privesc.
şi am privit. în jur, în mine, înainte,
am zîmbit şi am căpătat aripi.
trist ,aş spune acum,
am căzut în mine ca luna în fîntînă,
cu toate iluziile.
dimineaţa mirosul de cafea şi frica,
da, frica de zi,
cînd oamenii se sălbăticesc,
întind mîini, spun cuvinte, respiră sacadat,
şi fug,
şi eu fug.

copila-mi zimbeşte şi în somn,
o privesc lung,
o ecuaţie fără rezolvare,
sufletul meu ,
inima ei,
şi parcă,
departe, iluzia unei vieţi.

să nu pleci, fata mea,
să nu pleci,
e loc pentru toţi!

despre tristeţe

spune-mi despre tristeţe, mami.
nu pot, draga mea, sufletul tău e crud,
nu a cunoscut-o, să o afli e ca marea, fără limite.
dar marea are maluri!
aşa şi tristeţea, draga mea, are maluri în amintiri,
naufragiezi şi pleci, mereu.
dar mami, vreau să cresc, să pot fi şi eu tristă!
draga mea, eu nu vreau,,
ţi-ai amputa sufletul cu fiecare amintire,
ţi-ai pierde timpul cu fiecare respiraţie,
ai trăi în trecut , bolnav, fără leac.
dar mami, de ce se întîmplă toate astea?
of, draga mea,
pentru că iubim,
şi asta nu are reguli sau timp,
şi tu iubeşti acum, dar inocenţa ta e un antidot.
n-o să mă îmbolnăvesc niciodată de tristeţe?
eu sper că nu,
dar sper şi că da.
nu înţeleg!
e ca şi cum ai rupe din tine,
devii tot mai mic pe măsură ce dai,
devii un zîmbet, sau o lacrimă,
o scrisosre, sau un gest.
prea mult pentru celălalt, şi aşa rămîi suspendat în timp,
suflet fără răspuns.
şi atunci eşti trist,ştii?
cînd zîmbesc înseamnă că şi-au găsit perechea.
dar mami, tu mereu îmi zîmbeşti!
da, draga mea, tu eşti sufletul meu,
eu sînt tristă doar cînd îmi amintesc.

despre suflet

sufletul meu e apatic,
probleme cu imaginea,
i-am spus... ssst... ascultă , ascultă ce eşti.
nimic!
părea grindina de la ultima eclipsă, cam aşa suna,
sufletul meu.
tare!
şi trist.
am adormit explicîndu-i ce fac.
s-a întors în mine pe dos, ca o fîntînă,
lac,
m-am speriat .
cîte clipe să aibă o iubire?,
m-a întrebat supărat.
am ridicat din umeri, nedumerită. cîte?
nu mi-a raspuns.
de atunci încoace tot număr.
sînt tristă, nu m-am certat niciodată cu sufletul meu,
şi nu înţeleg.
şi nu pot întelege,
de ce m-a întrebat
cîte clipe are o iubire?

despre dor

spune-mi, mamă, ce e ăla dor?
of, draga mea, grea întrebare, ca naşterea.
de ce?
cînd îţi e dor ştii de ce,
lipsa te face să suferi.
suferinţa doare, dar în acelaşi timp e plăcută,
nu poate să îţi fie dor dacă nu iubeşti.
cînd vine, e ca ca atunci cînd te-am văzut prima oară,
doi ochi, între viaţă şi moarte.
cine să vină?
cînd dorul e împlinit e totul,
tu ai fost viaţa mea de după mine,
dorul e viaţa după iubire.
nu înţeleg.
e ca şi cum ar ninge,
şi vrei să aduni în palme zăpadă,
suficient pentru un om,
dar tu eşti cald, şi se topesc fulgii odată cu visele tale,
şi suferi, şi nu vezi că în jur iarna ajută.
te limitezi le tine şi nu vezi,
cum timpul e popas şi adăpost.
casa e adăpost, mami, nu timpul.
casa e doar o clipă, timpul te învaţă
ce?
să fii.
cînd eşti, poţi avea orice,
te rezumi doar la un trup,
şi la un suflet.
asta sîntem, amalgam de lut şi stare.
mami?
da, draga mea?
mie mi-e dor de mîine.
ţie?

despre fericire

mi-ai lipsit toată ziua.
să-ţi povestec.
mi-am luat o nouă pastă de dinţi,
spală tot ce e amar, că e regret, că e triumf,
amalgamul acela de senzaţii ce ne dădea dureri de cap.
acum am zîmbetul limpede, recunosc,
e doar de efect, sufletul caută,
mda, tu ştii asta, orice aş face eşti tu,
mă mai uit în oglindă, cînd nu eşti,
şi simt cum braţele tale mă cuprind,
îmi scutur trupul obosit şi încerc să te fentez,
inutil, dragostea ta îmi pătunde în carne
ca un loc, căutându-şi timpul.
fobii!
mi-teamă de final ca mugurilor de floare!
de ce-aş nega iubirea?
pentru pietre,
pentru ape,
pentru vînt.
pentru foc,
mă ascund obişnuită să te simt
şi rîd, nebună,nebună ca o floare ce nu vrea corolă.
cum să definesc fericirea?
te-am întrebat asta şi m-ai privit ironic.
palma ta pe inima mea, şi gata, nimic
fără contur.
ştiam , ştiai că ştiu, aceeaşi durere,
fertilă şi ceasul indulgent, timpul
ce şi-a pierdut în părul meu rostul,
palmele tale, anunţînd dimineaţa,
oamenii , oamenii trecînd pe lângă noi
ca pe lîngă o molimă...
cît de rău să fie,
cînd eşti infestat cu iubire?

despre nimic

o pagină albă e ca o inimă neprihanită,
deşi nu există lucruri pe care o coală,
sau o inimă, să nu le poată duce.


timpul, cu asta începem,
ceasul ca un reper,
mîna ta pe pîntecul meu,
zîmbetul străzii, rebel.

zidul, ca urnă, şoptit,
printre clipe, şi moartea,
un alt anotimp, drămuit,
fără trup, fără umbre.

atingeri , reproşuri şi vină,
ochii tăi ca popas,
răsfrîngeri de lut în lumină,
ssst. ceasul ce a rămas.

oameni cu pielea albastră,
îngeri cu aripi de soi,
fantastice lumi ce adastă,
un loc, pentru noi.

tăcute ca luna, pe piele
palmale tale aproape cuvinte,
sălbatice inimi, noi, între ele,
sătui de amănunte.

coroane de vînt, ca o briză,
cînd marea se cere pămînt,
e ultima noastra repriză,
noi doi, sau necuvînt.


aleatoriu, aţi spune,
iubirea e ceva iminent,
zîmbeşti, te aşezi, ţi se cere
şi crezi, tu suflet dement!

despre şotron

mă trezesc tîrziu, cumva am smuls din mine dimineaţa,
mirosul de cafea şi fuga, deschid ochii
mă sîmt ca o carte prăfuită, descoperită întîmplător,
şi doar frunzărită, simt abandonul şi lipsa de interes,
cu atît mai bine, îmi spun, mai stau în pat preţ de minute.
e soare şi închid ochii, fereastra mea adună lumină,
şi aştept . trupul leneş adulmecă umbra,
prin casă există mereu locuri unde timpul nu ajunge.
e zi şi trec peste vise , le ţin lîngă mine ,
uneori e un truc eficient, dacă e înnorat, dacă nu,
lumina le uită în drum spre baie.
astazi e mai multă gălăgie ca ieri!
pufnesc iritată şi uit de apa ba caldă, ba rece.
mă apropii de geam cu intenţia de a aduce în normal ziua.
copii au aripi de lumină, soarele, nepăsător,
le lasă pe umeri povara de a spune.
sînt nelămurită! atîta vacarm!
pricep! joacă şotron!
cea mică, cu ochii mari şi teama de eşec,
zîmbeşte, îşi face curaj şi rupe linii,
undeva departe cineva scoate apă dn fîntînă,
scîrţ, scîrţ,
pe margini, ceilalţi zîmbesc în ciudă,
în gară, cineva s-a urcat în tren.
în pîntec viaţa aceea vrea drumuri. i le oferă!
poc! poc!
piatra lor mi-a stricat dimineaţa, hai fie, spre prînz,
mă scutur de ei ca un cîine de apă,
nu-mi găsesc papucii, ibricul, ţigările, ziua...
ai naibii copii!
iar mi-au învăţat viaţa!

cel mic are în pumn ţărînă,
ştie că orbeşte duşmani,
altul, mai înalt şi firav,
sare ca şi cum ar trece prin moarte,
aşteaptă la coadă copii,
pietre cu urme de sens,
tic-tac, timpul nu stă,
sînt obosită, zgomotul ăsta....
.....

încui uşa şi ies.
dincolo de ziduri lumea freamătă,
ca un cal neîmblînzit,
îmi bag capul între umeri şi oftez,
nu, n-or să înţeleagă cît te iubesc!
un, doi, trei, pac,
un, doi, trei, patru, poc,
trec pe lîngă ei,
au pe chip zîmbetul meu!
un, doi, trei, cît te iubesc!
un, doi...