părea că uşa de la intrare nu se va lecui vreodată de jelit, asta pînă la primul ger, atunci eu şi ea am amuţit, îmi era atît de greu să rostesc cuvintele, nu de frig, ci de atîta alb , erau murdare şi însăşi gura mea inestetică în calmul din jur....m-am băgat în braţele tale ca într-o fîntînă, fără să-mi fie sete sau dor de pămînt, m-ai cuprins şi liniştea din jur m-a orbit. am închis ochii, palmele, inima, gîndul şi am stat o clipă cît toată ninsoarea aşteptînd să rosteşti ceva.
bătea vîntul mai tare decît se auzeau scîrţîind portiţe vechi, îmi imaginam poveşti cu bunici prietenoşi şi brazi falnici la fereastră, tardiv...ştiu brazii, totuşi nu-mi amintesc prietenia...acolo la munte oamenii aveau simţul lor, nimic apropiat de îmbrăţişare...un fel de a fi al pietrei, acum cald, acum rece, şi totuşi cu aceeaşi textură, fără compromisuri pentru un copil în trecere.
te-ai plictisit, părea că iarna îţi umple amprentele cu uitare, ca şi cu n-ai fi trecut niciodată prin tine, degeaba te-am privit în ochi, ştiam că pînă la ziuă atîtea urme se vor şterge încît ne va fi greu să ne amintim care, cine sîntem
ninge
ferestrele sînt mate ca un drum înapoi, e aproape şi totuşi departe lîngă trup, adormi şi-mi închipui sănii cu cai negri răscolindu-mi pielea cu atîtea drumuri cîte cuvinte nu ne-am spus, visul meu de iarnă, de frig vînăt ca o durere acceptabilă.
totuşi tăcerea aceea de gheaţă mă ştie, închid ochii şi simt, mîine va veni iarna, ca o confirmare, ca o amorţire a grijilor noastre, din loc în loc ninge cum tac...într-o iubire fără trupuri.
