cît de singur poţi fi
cu toţi oamenii aceştia ce-ţi macină spaţiul
ca o boală?
cum poţi urla cînd zgomotul lor
îţi acoperă gura, cu blîndeţea unui refuz?
tu doar te poţi apuca cu mîinile de pămînt
să ceri singurătatea ca pe o moarte,
să-ţi simţi trupul ca pe un îndemn
la fugă.
mai ştii mamă, cînd îmi vorbeai de alţii,
ca de un tren ce-ţi trece prin inimă
adînc, ca o uitare?
m-ai învăţat, mi-am luat cizme noi
le-am încălţat ca pe o altă viaţă
şi niciodată nu mă întreb
ce fac toţi oamenii străini de mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu