cum se alină depărtarea

îmi tot spun, oamenii au limite, ca un tablou înrămat

sau ca o fîntînă, vin, trec, pleacă

şi nimic nu e mai important ca drumul.

îmi tot spun asta şi merg, respir, îmbrîncesc alţi oameni

ca şi cum locul meu ar fi mai aproape de privirea lor
înţeleg şi totuşi nu-mi amintesc asta cînd mă urc în autobuz

sau cînd îmi înşel bărbatul,

mă cert de fiecare dată şi uit , pentru că-mi iubesc mersul

şi umbra, şi liniştea, aleatorie, ca orice ochi de furtună.

despre mine vorbesc prea mult,

despre cei care doar sînt, cad, zîmbesc,

despre ei nu spun,

e ca o boală, mereu ceea ce mi se întîplă mie e mai important ca tăcerea

şi pentru asta pierd mereu cheile şi răsăritul şi atingerea.

mda, pare ciudat dar atingerea lipseşte cel mai mult din peisaj

şi din mine, pare o boală care se ia şi strică echilibrul unui loc

firesc ca o naştere .

aş vrea să zbor, îmi spun în clipele de beţie,

aş vrea să dorm, îmi spun în clipele de rătăcire,

aş vrea să tac, îmi spun cînd tac deja

mă dor atunci cuvintele, autobuzele, copii

şi ultimul om pe care l-am salutat din inerţie.

cîtă prefăcătorie să înghit

încît să merg, şi să merg, şi iar să merg

tot mai departe de mine?