în jurul meu se întîmplă, e şi ăsta un mod de a fi,
copila îşi pune ochelari de soare, zîmbeşte şi sînt,
peste drum sînt trotuare
oameni stau, privesc şi sper
nu ştiu de ce fac asta, n-am nimic în comun cu ei .
seara decurge la fel, aceeaşi cameră se strînge ca un pumn
să şi lovească dacă tot mă ţine aşa...
în cine să dai, mă?
ups! gîndesc cu voce tare.
în nimeni, bre!
un moş, simpatic dar înrăit.
ne mai privim în ochi o clipă şi gata,
destulă socializare pentru o zi toridă
şi pentru un oraş mai mult mort decît aproape.
ce să mai spun?
e timpul să merg, asta face parte din ritual, merg,
ajung şi aştept să merg iar,
eu una aş mai sta , dar între mine şi ei există nelinişti
şi n-am chef astăzi de introspecţii
îmi spun a mia oară,
e timpul să-mi zbor creierii cumva, metaforic vorbind,
probabil aţi înţeles, la limita dintre mine şi restul meu
e un creier ce vrea să zboare uneori
deci
e timpul să plec, la naiba,
din toată carnea mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu