oamenii au resturi, părţi din ei inutile,
le împart celorlalţi cu sentimentul că au făcut o fapta bună,
zîmbesc tardiv şi-ţi îndeasă pe gît o bucată din ei
vrei, nu vrei,
e felul lor de a-şi fi superiori cînd sînt singuri.
despre asta nu se vorbeşte, niciodată,
e un fel tacit de a se împărţi celorlalţi, cu menţiunea
că orice se plăteşte,
chiar şi ascultatul, compătimitul, înţelesul,
oamenii au felul lor de a se compensa cu tine
cînd vine vorba de a da.
ieri o vrabie îşi invăţa puiul să zboare,
teiul se pregătea de seminţe
şi norii, norii aveau aerul unui om adormit
nici, ploaie, nici soare, pe alocuri umbră.
mi-ai spus că iubirea e ceva aleatoriu,
aşa cum ai folosi cuvintele cînd scrii o poezie,
poate să fie, sau poate să nu fie
ceva de criticat.
şi de fapt, cititorul e altcineva decît criticul,
ca şi cum ai face dragoste de faţă cu toată lumea,
doar cel ce simte va tăcea,
ceilalţi doar vor vorbi, iar vrabia
vrabia va zbura, si va zbura,
tot timpul.
atinge-mă!
mă priveşti de parcă ai ajuns la ultima staţie,
ai mai merge, dar e tîrziu
şi e ultima cursă
atinge-mă!
o faci.
ai senzaţia că orice tren, metrou sau autobuz
ar avea o staţie în plus,
l-ai lua.
şi tac.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu