despre iubire

ce faci cînd iubeşti?
îţi pui viaţa amanet.
cui?
lumii.
ce iei pe ea?
fericire.
o recuperezi vreodată?
nu.
de ce?
dacă eşti fericit nu mai vrei altceva,
nici măcar viaţa ta.
lumea nu are ce face cu ea.
o păstrează, nu o poate folosi,
nimeni nu poate trăi viaţa altuia,
nimeni nu vrea să fie tu,
mai ales că ai renunţat la ea.
nu înţeleg.
e simplu. le dai oamenilor ce vor de la tine.
viaţa ta. atît are un om de oferit lumii.
în schimb ea îţi dă fericirea.
ăsta e un lucru fără valoare cînd vorbim despre toţi,
la un loc.
nimănui nu îi pasă că eşti, sau nu fericit,
nu se cer decît ore, zile, luni, ani,
în care să ce?
să le aparţii.
nu-i interesează ce faci în timpul liber.
mai ai?
desigur.
cînd iubeşti eşti liber.
nimeni nu-ţi poate lua viaţa dacă iubeşti,
dar lumea crede că te ţine.
unde?
în ea, fără oameni lumea nu ar fi.
nu eşti om dacă iubeşti?
nu eşti,
eşti totul.

despre zăpadă

îţi plac oamenii?
da. o să mă întrebi de ce...
da!
sînt o poartă către suflet,
nu al lor, al meu.
cum aşa?
oamenii sînt reflexii ale gesturilor
înlăuntrul nostru sufletul e singur,
cînd priveşti un om în ochi îi deschizi o poartă,
cînd atingi un om îi vorbeşti,
cînd iubeşti îl defineşti.
si totuşi ce legătură au oamenii cu asta?
oamenii sînt cuvinte.
cuvinte pe care nu le putem pronunţa,
nu le ştim ,
dar spun o poveste pe care o simţim toţi.
ce poveste?
cea a lipsei,
oamenii îşi lipsesc şi atunci spun poveşti,
nu poţi face asta de unul singur,
de aceea iubesc oamenii.
singură aş fi doar ceva neînţeles,
cu alţii sînt un întreg, ca o palmă,
pot apuca timpul,
şi sînt.
nu înţeleg.
nu poţi fi om de unul singur,
fără să iubeşti eşti doar un trup
şi o limită,
nu există spaţii fără alţi oameni,
doar drumuri.
drumurile sînt ceva dureros, ca singurătatea.
totuşi, dacă nu ai iubi oamenii, ce ai iubi?
zăpada!
cum aşa?
oamenii, de zăpadă,
ar povesti, ca o pagină,
albă.

despre rostiri

sînt clipe ce-ţi cer amînare,
un zîmbet tardiv într-o seară
nici astăzi şi nici ieri,
sînt corzi învelind o chitară

îmi spui că oamenii sînt jumătăţi
în colţ de inimă un loc se cere plin,
un scaun şi-un pahar de vin,
la soba ce deschide dimineţi,
şi noi, înduplecîndu-ne , rostind poveşti.

sînt paşi ce stau ca o lumină
pe unde trupuri se petrec
în răsărit e teamă şi e vină
şi-am să rămîn şi am să plec

îţi povesteam de oameni ca o rugă,
nici eu, nici ei,
sălbatice treceau prin zare muze, cu ochi de lup,
ca nicăieri rîdeai ,
iar limitele casei oglindeau în aşternuturi
plăpînde umbre, din noi, uitate gesturi.

hai vino! vin! a cîta oară?
atingi cînd taci cuvinte,
să nu doară
în locul fără timp şi gară.

ne lămurim , puţine sînt rostite,
cînd te iubesc,
întîia oară!

despre promisiuni

lipsiţi de grija frunzelor, zîmbesc pe cer copaci,
în albul iernii brazii mor împodobiţi,
pe străzi toţi cîinii sînt curaţi,
din amintiri îi plîngem pe bunici.

iar luna amorţeşte orice pas
ca un tablou,
ca o scrisoare,
nu e dilemă
doar un mod de a vorbi
de fiecare.

se poartă trupuri pe sub linişte,
cum iarna se abandonează,
firesc privirile alunecă în jos
e mort pămîntul şi calmează.

copii rîd a inocenţă,
ating şi radiază albul pur,
e iarnă şi la colţ de stradă
toţi oamenii privesc în ei.

obişnuinţe fac poteci
ferestre fără rost îngheaţă,
colindă toţi pe străzi pustii
cuvintele se odihnesc spre dimineaţă.

aşteaptă să-l înveţi iar ploaia,
promis,
în mine-i omul de zăpadă.

cînd nu eşti

vin trenuri.

poveri înlăuntu, poveri în afară,

oamenii merg drept.

copii zîmbesc,

îşi pun capul în palme,

tac mamele,

cînd plouă.

cineva cîntă, în el ca la vioară,

plînge, parcă e primăvară,

aş lua-o de la capăt.

oraşul respiră încet,

unii sînt, alţii aleargă,

nu ştiu unde.

dimineţa nu se bea cafea,

se face dragoste,

luna mai şade o clipă,

nu ştiu de ce.

întind mîna după paharul de apă,

apa defineşte o noapte,

închid ochii şi simt

e linişte.

ne îmbrăcăm, toţi,

e toamna ce spune

despre amănunte.

zîmbeşte!

cînd nu eşti lîngă mine vine,

vine şi iarna!

mai ştii?

noi nu ştim iarna.

despre despărţiri

plouă cînd luna seceră norii
cu vise de apă drămuind rătăciri,
atingeri de ieri.
plouă cînd pleci, un joc interzis,
în palme adun amintiri pentru mîine
si ochii se-nchid ca o carte,
aproape de gară.
tu lasă-mi o noapte, o lună prea plină
să doară străjerul şi clipa nebună...
poveri se-oglindesc în şosele
şi şoapte alungă mistere în azi,
ai cheia la tine să fereci odaia
cu spaime şi umbre pe-obraz?
se-apleacă de grijă pomii spre frunze
pe tîmplă să simţi mîna mea,
ard lumînări străine-n ferestre
întoarceri de doi înspre ploi.
urmează o veste
va ninge iubite-n galop ,departe pe văi...
plouă cînd noaptea ajunge frumoasă
se iartă pe sine , ne iartă pe noi,
privim amănunte pe-un lujer de sticlă
şi primăveri se ghicesc,
îmi laşi ca monedă uitarea
iar luna-ţi seceră norii în cale,
poveri duc şosele
şi pomii îţi plîng
grabitele frunze spre ierni...
despărţiri de o clipă.

.

.

.

.

.

.

foto Matei Cătălin

despre dor

cum defineşti dorul?

ca o lipsă?

nu, ca o împlinire.

de ce?

dorul e modul meu de a fi cu tine cînd nu eşti,

e locul unde depănăm amintiri despre viitor,

cînd mi-e dor de tine îmi ascult sufletul

vorbeste despre vînători

cum aşa?

ştii şi tu,

iubirea şi dorul sînt ca vînatul şi prada lui

nu pot evolua şi nu pot trăi unul fără altul

a te iubi e fericire,

a-mi fi dor e foame

foame de fericire.

cînd vii dorul eşti tu,

cînd pleci iubirea sînt eu

cînd stai dorul e iubire

cînd vin dorul sînt eu

cînd plec iubirea eşti tu

cînd stau iubirea e dor,

e un joc

fără reguli, fără spaţiu, fără arbitri,

are miză?

are.

ce cîştigăm?

timp,

timp pentru noi.