lipsiţi de grija frunzelor, zîmbesc pe cer copaci,
în albul iernii brazii mor împodobiţi,
pe străzi toţi cîinii sînt curaţi,
din amintiri îi plîngem pe bunici.
iar luna amorţeşte orice pas
ca un tablou,
ca o scrisoare,
nu e dilemă
doar un mod de a vorbi
de fiecare.
se poartă trupuri pe sub linişte,
cum iarna se abandonează,
firesc privirile alunecă în jos
e mort pămîntul şi calmează.
copii rîd a inocenţă,
ating şi radiază albul pur,
e iarnă şi la colţ de stradă
toţi oamenii privesc în ei.
obişnuinţe fac poteci
ferestre fără rost îngheaţă,
colindă toţi pe străzi pustii
cuvintele se odihnesc spre dimineaţă.
aşteaptă să-l înveţi iar ploaia,
promis,
în mine-i omul de zăpadă.
(în)semn 🙃🙃
Acum 6 zile
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu