tăceri despre cuvinte

îmi amintesc, munţii au culoarea oamenilor

şi trec, şi adună, şi uită, şi cer

dinspre mine vin doar cuvinte

a fost, mai ştii, e noapte...

între oameni şi stînci stau brazii,

orbeşte,

ca o inimă pe care nu o confunzi ,

trec ape,

trec clipe,

trec oameni.

din tot ce am adunat

în buzunare păstrez numai piatra,

fără ecou, ca un suflet rupt de carne.

tăcerea nu e apanajul muntelui,

doar al meu, tac pentru că nu pot urla.

îmi cresc din carne brazi, brebenei şi păstrăvi,

tac.

la limita dintre mine şi alţii stau corbii

sfîşiind drumul înapoi.

trec ape,

trec oameni,

trec iubiri,

şi eu nu ştiu

de ce stau.

despre inocenţă

sub iarba asta sînt destine,

stau
iar fluturii au inimă de piatră
stau
pe lîngă rîuri maluri plîng
tot stau

un vis

cum se aprinde focul mamă?
cu inima, draga mea.
şi oamenii ard?
da, ard amintirile.
de ce fac asta mamă?
cumva toate se vindecă.

sună ceasul la altă oră,
mă trezesc în alt pat, altă viaţă, alt dumnezeu
altă carne, alte uşi şi aceeaşi evadare
plec să plec
atît.

unde se duce noaptea?
în oameni.
oamenii au dimineţi?
cîteodată, cînd uită .
tu uiţi vreodată, mamă?
uit draga mea.
pe mine m-ai uita?
n-aş putea,
n-aş putea,
zîmbeşti în mine.

despre certitudini

toate visele sînt de fapt coşmare,

întorci un copac pe dos şi găseşti lumină,

un om şi...

asta nu afectează cu nimic mirosul teilor sau atingerea

oamenii au felul lor propriu de a se pierde printre amănunte,

e ca şi cum şi-ar lua ferestre în loc de sanie şi liber

la prima întîlnire.

îi scapă misterul, acea parte ce alocă fiecărui om dreptul la tăcere

pentru brazi există timpul .

s-a întîmplat să nu pot descuia uşa într-o dimineaţă,

un alt fel de coşmar

mi-am luat trupul şi spaimele şi singurătatea la un loc,

am aşteptat să obosească şi mi-am spus:

cît de greu sa-i fie unui om cu sine?

prea greu.

ploua, incandescent chiar,

pentru luna aceea a anului s-ar fi justificat doar tăcerea

ploua deci,

oamenii mimau teama de apă

cu detaşarea cu care mimau iubirea.

un lucru de înţeles dacă stai să te gîndeşti .

mi-ai deschis uşa, am zîmbit, încă ploua

şi totuşi,

era iarnă.

despre geode

în jurul meu se întîmplă, e şi ăsta un mod de a fi,

copila îşi pune ochelari de soare, zîmbeşte şi sînt,

peste drum sînt trotuare

oameni stau, privesc şi sper

nu ştiu de ce fac asta, n-am nimic în comun cu ei .

seara decurge la fel, aceeaşi cameră se strînge ca un pumn

să şi lovească dacă tot mă ţine aşa...

în cine să dai, mă?

ups! gîndesc cu voce tare.

în nimeni, bre!

un moş, simpatic dar înrăit.

ne mai privim în ochi o clipă şi gata,

destulă socializare pentru o zi toridă

şi pentru un oraş mai mult mort decît aproape.

ce să mai spun?

e timpul să merg, asta face parte din ritual, merg,

ajung şi aştept să merg iar,

eu una aş mai sta , dar între mine şi ei există nelinişti

şi n-am chef astăzi de introspecţii

îmi spun a mia oară,

e timpul să-mi zbor creierii cumva, metaforic vorbind,

probabil aţi înţeles, la limita dintre mine şi restul meu

e un creier ce vrea să zboare uneori

deci

e timpul să plec, la naiba,

din toată carnea mea!

despre nedumerire

oamenii cred despre ei amănunte,
merg, dorm, dor, uită, şi există, şi spaima şi tăcerea.
oraşul trece agale prin ei, fîl, fîl, ca o pasăre speriată,
dau doi bani şi un cuib pentru speranţele mele .
cine vorbea?

teiul mustea iar de seminţe , sub el mese prelungi ca durere de dinţi
sau ca cea de despărţire,
de altul, de sine sau de nimeni,
mese,
tablouri, pereţi şi o gură de aer rece la orice întîlnire,
oamenii au reacţii ciudate cînd întîlnesc necunoscuţi.

şi pădurea şi lupii şi corbii şi viermii
şi
pînă la proba contrarie orice om are dreptul la viaţă.

oraşul tot oraş, doarme sau strigă ,
cînd nu doarme, strigă, de singurătate probabil,
oraşele se simt mereu singure, oamenii nu sînt oraşe, sînt cazemate şi
lanţuri şi
parcă în teiul cu pricina oraşul creşte, încet, încet,
pădurea.

despre obişnuinţă

oamenii au resturi, părţi din ei inutile,

le împart celorlalţi cu sentimentul că au făcut o fapta bună,

zîmbesc tardiv şi-ţi îndeasă pe gît o bucată din ei

vrei, nu vrei,

e felul lor de a-şi fi superiori cînd sînt singuri.

despre asta nu se vorbeşte, niciodată,

e un fel tacit de a se împărţi celorlalţi, cu menţiunea

că orice se plăteşte,

chiar şi ascultatul, compătimitul, înţelesul,

oamenii au felul lor de a se compensa cu tine

cînd vine vorba de a da.

ieri o vrabie îşi invăţa puiul să zboare,

teiul se pregătea de seminţe

şi norii, norii aveau aerul unui om adormit

nici, ploaie, nici soare, pe alocuri umbră.

mi-ai spus că iubirea e ceva aleatoriu,

aşa cum ai folosi cuvintele cînd scrii o poezie,

poate să fie, sau poate să nu fie

ceva de criticat.

şi de fapt, cititorul e altcineva decît criticul,

ca şi cum ai face dragoste de faţă cu toată lumea,

doar cel ce simte va tăcea,

ceilalţi doar vor vorbi, iar vrabia

vrabia va zbura, si va zbura,

tot timpul.

atinge-mă!

mă priveşti de parcă ai ajuns la ultima staţie,

ai mai merge, dar e tîrziu

şi e ultima cursă

atinge-mă!

o faci.

ai senzaţia că orice tren, metrou sau autobuz

ar avea o staţie în plus,

l-ai lua.

şi tac.

cum se alină depărtarea

îmi tot spun, oamenii au limite, ca un tablou înrămat

sau ca o fîntînă, vin, trec, pleacă

şi nimic nu e mai important ca drumul.

îmi tot spun asta şi merg, respir, îmbrîncesc alţi oameni

ca şi cum locul meu ar fi mai aproape de privirea lor
înţeleg şi totuşi nu-mi amintesc asta cînd mă urc în autobuz

sau cînd îmi înşel bărbatul,

mă cert de fiecare dată şi uit , pentru că-mi iubesc mersul

şi umbra, şi liniştea, aleatorie, ca orice ochi de furtună.

despre mine vorbesc prea mult,

despre cei care doar sînt, cad, zîmbesc,

despre ei nu spun,

e ca o boală, mereu ceea ce mi se întîplă mie e mai important ca tăcerea

şi pentru asta pierd mereu cheile şi răsăritul şi atingerea.

mda, pare ciudat dar atingerea lipseşte cel mai mult din peisaj

şi din mine, pare o boală care se ia şi strică echilibrul unui loc

firesc ca o naştere .

aş vrea să zbor, îmi spun în clipele de beţie,

aş vrea să dorm, îmi spun în clipele de rătăcire,

aş vrea să tac, îmi spun cînd tac deja

mă dor atunci cuvintele, autobuzele, copii

şi ultimul om pe care l-am salutat din inerţie.

cîtă prefăcătorie să înghit

încît să merg, şi să merg, şi iar să merg

tot mai departe de mine?

prea multe cuvinte sufocă întîmplarea

minute, disipare, puţină umbră,

horoscop, un zid , grafitii , dual,

atinge-mă

umbrele, pamflete şi nisip

poc, poc,

stingher, amănunte, rotund sînul,

pielea mea

lacune în lemn, sătule pagini

jaluzele aleatorii şi ochii de apă

linişte, teamă, un bivuac, fotografii

palmele tale

sticle goale, urăsc golul, copaci troznind,

prea mult lemn ,patul, un telefon negru furnică

şi taci

foc, fum ,ergonomic , cărţi,

azi mizez pe inima neagră

numerale, nume, minune

alb-violet, urme de dinţi, lăcuste

şi încă o dată fereastra

nu acum

tramvaie, conserve, uşi şi galantare,

ţi-e sete?

va ploua.

pic, pic,

minerale, un shot, la revedere.

firesc.