marți, 17 noiembrie 2009

dor de iarnă


iar toamna se agaţă insistent
de umbra unei amintiri
si simt în carne virulent
cum dor trecute ispitiri

si de o vreme trupul n-are
un adăpost şi nici o fugă
şi parcă vine o scăpare
din vîntul ce deschide rugă

pe ochii mei cresc rădăcini
un fel de-a fi al renunţării
cum se aşează rana-n cabotini
ascunsă-n tainele negării

şi palmele îmi definesc abisul
plăpîndă căutare fără nume
cum ne jucam de-a interzisul
fără ecou să ne îndrume

iar pîn' la anotimpul următor
îmi trec prin vene doruri stinse
mai ştii? erai un călător
făgăduindu-mi linişti ninse.

luni, 16 noiembrie 2009

amintiri


îmi amintesc Zăpezile , eram prea mică pentru atîta alb, aerul îmi frigea buzele ca pe o coajă de copac
îmi era milă de trupul lor dezvelit, puneam braţele în jurul trunchiului, oricare, pentru mine toţi erau la fel de reci, şi ascultam.

nu-mi povestise nimeni cum coborau frunzele la rădăcini ,cum se ascundeau apoi în trunchi..

primavara uitam de ei, firesc .

nici de chinul brazilor, goi pe dinlăuntru, cu frunzele-n afară, nici de ei nu-mi povestise nimeni, îi ignoram în albul din jur erau normal de vii, de calzi, nu aveau nevoi.

pîndeam rîul cum se zbate să iasă din matcă, din el îngheţaseră poduri ca o trecere peste promisiuni, păstrăvii nu-i vedeam ,pîndeam sperînd să aducă la suprafaţă ceva, orice ar mai fi fost viu în el.

cine să-mi fi explicat toate cele cînd timpul era scurt cît o gaură de miner căutînd aur.

de unde să ştiu eu de aur?

aveam ce mînca, dar toamna era darnică, îmi plăceau alunele, cît mai crude, dinţii mei de copil spărgeau învelişul precar, între pietre aluna părea mică şi inutil de mîncat apoi, ca un trup înmormîntat.

în nopţile cînd luna silea gerul să muşte , troznea tot în jur, mă simţeam ca aluna acunsă în coajă, zîmbeam aşteptînd să ajungă la mine...

drumul pînă în sat era lung, atît de lung încît pînă înapoi iarna începea să urce încet în noi...

îmi lipsesc iernile, primul miros sălbatic de primăvară şi gîndurile mele, rătăcirile spre rădăcini...

duminică, 15 noiembrie 2009

cum am uitat începutul


orice pat aduce mai aproape un om
şi ştiu, dimineţile au răni deschise
le simt ca o carte putredă
printre degete,
îţi pierzi umbra furişat din adevăr
cînd aroma cafelei taie totul în două,
mă dor doar uşile trîntite
ecoul ce zgîrie camera, liniştea, gestul
îmi iau ţigara, cîinele şi telefonul,
inutil deltfel într-un vis de-a evadarea,
echilibrez partea stîngă ţinînd oamenii de mînă
(în capătul lesei mi-a fost milă
să ataşez animalul)
mă scufund tot mai mult în lume
ca într-o mare renunţare,
îmi vine în minte doar modul în care
se desfac cochilii ,miezul lor pulsînd inimi
cu miros de alge tinere...
în camera cu vedere spre ieri
îţi bei liniştit cafeaua,
priveşti în mine ca într-un loc abandonat
şi nu mai ţin minte
cînd a început totul.



marți, 10 noiembrie 2009

a ruginit absintul


mi-e dor de-un stol,
vreau să migrez pe verde
pîn' la nămol
aşa cum vara pierde,
îmi pun un strai
de umed cînt
să-nebuneşti în rai
din cînd în cînd,
pe-un fir de turbă
ţes o mîngîiere
pe-a coapsei curbă
parcă timpul piere.
necunoscuţi în pat,
un adăpost
în aşteptare estompat
şi-acum anost,
probabil ultima suflare
a dezbrăcat de taine
orice încercare,
iar noi cu spaime
în fotoliul gol,
cum am promis
ne-ascundem benevol
de tot ce-i interzis.
a ruginit absintul,
bem coniac
ne tatuăm cuvîntul
galben- liliac
o toamnă dementă
dansează în noi
e moarte latentă...
clişee!....înapoi!

aiureli cu două feţe


pentru unii oameni chipul e zidit
într-un fel aparte, aşa ca o uitare,
ai parte de tot
pînă la pietre de mormînt
şi îngeri cu aripi grele

nu mă numesc Ana,
nu sînt afiş publicitar
nici loc pentru bagaje

pentru alţi oameni chipul e în ei
suflete cu mănuşi de carne
minciună şi măşti laolaltă
amalgam din care braţe ies a iertare

n-am fost niciodată la polul nord
nici într-o cochilie de melc
nu-mi mai ţin minte nici naşterea,
nici botezul

pentru tine, chipul e amprentă
forma trupului meu conturîndu-ţi buzele
cheia unei iubiri
efemere

nu sînt un tablou cu două feţe
probabil n-am fost destul de clară
nu sînt o uşă,
nu sînt om...

luni, 9 noiembrie 2009

lecţii de memorie


astăzi mi-am propus să nu mor
am pus mîinile în jurul trupului scut şi am cerut
o cană de lapte pentru cîine
un bob de grîu pe o tablă de şah
un drum dus-întors , oricare, călăului

astăzi vreau să stau
în carnea mea pînă-mi voi aminti
ieşirea.

duminică, 8 noiembrie 2009

drum înspre alte vieţi


poteci desculţe las în verde
să-mi invadeze simţul cum adorm
poveri de frunze timpul pierde
pe gândul meu le-aşează uniform
cu tâmpla ţintuită pe podea
îşi cântă lemnul ultima suflare
iar vântul potolit de uşa grea
mai poartă visul ca o amânare

mi-e dor de lacuri fără pleoape
privind la mine dintr-un verb
un mod uitat de a cunoaşte
şi versul înfăşat în cerb.
în zidul meu nu am cămară
şi pentru stropul meu de veac
adun în pumni destin din vară
să mai ascund o noapte în rucsac.


în mine muntele pun lespezi,
pădure dedesupt,
cum am trăit mereu zăpezi
în oamenii ce nu-s de mult.

noaptea cînd încolţesc ghioceii


e noaptea cînd nu încui uşa
deschid palmele să cuprind golul
măsor paşii pînă la zid
adulmec limita, tac,
plec a despărţire capul
şi urlu!

e noaptea
grabei, a gării, a frigului
eu ca un bagaj făcut în grabă aşteptînd

e noaptea cînd nu se întîlnesc trupuri
se sting lumînări,
se aminteşte iertarea,
se sapă şanţuri între rădăcini
şi aripi


din două în două ierni
această noapte
e timpul ce-mi rămîne
povară de viaţă.

joi, 5 noiembrie 2009

scări interioare


am doar o uşă
închid în mine sufletul ce-l port
semn din naştere pe dinlăuntu
sub paşii mei trec nori şi nu ştiu
cum poţi incanta ploaia în sus
lumea crede că sufletul urcă spre cer,
dar nu, rămîne povară de trup...
eu aş urca ploaia
acolo unde timpul are forme fixe

oraşul mă înnebuneşte
mi-am schimbat numărul
da tot îl simt pîrjolindu-mi tălpile
are el un mod aparte de a-mi arăta
cum am stat prea mult în acelaşi loc
în final adopt tactica pietrelor,
tot ce are subunităţi e uşor de ignorat
mai rezist un anotimp
apoi plec fără traduceri,
îmi expiră contractul cu timpul prezent

încă n-am descifrat codul următorului pas
dar tot sper să-mi dea cineva un pumn de lumină.

ia liftul !


nu sînt,
în locul meu sînt lifturi
busole, haine
eu stau la umbră
aşteptînd cina
aproape de tundră am un locaş
acolo mă adun, privesc, spun, tac
ceilalţi mă privesc îngăduitor
şi în lumea lor se suferă
se frînge ziua în porţii
se uimeşte
vin şi plec aşa cum vreau
nimeni nu întreabă de ce
toţi ştiu,
eu nu
şi-mi vine să urlu în liniştea lor
mi-e teamă însă de cai
să nu scape din mine.

aşa trece anul, iubirea, frigul.

mîine mă întorc în oraş
nu voi fi,
mă veţi găsi însă.

vederi,
doar pentru cine foloseşte liftul...

marți, 3 noiembrie 2009

duminică, 1 noiembrie 2009

în pragul iernii oraşele se cuibăresc în oameni

nimic nu deschide spaţiul
pînă la abandon
ca singurătatea
inspir o lume amestecată,unică, fragilă,
încerc să mă destind,
eu am limite de carne,
dar ea mă crede inumană
închid ochii privesc, conturez, colorez, apropii,
adun palmele
simt, definesc, resping,
prea multe par incerte
mă zbat,
pe piepul meu stau vineţi paşi,
rădăcini, fîntîni, morminte, tăceri.
eu scrisă aşa
îmi închipui că am o mie de ani
şi puteri nelimitate
construiesc în jur cocon
strivesc, urăsc, inspir, inspir...
voi medita o vreme la tot ce-am adunat
sub aerul ce tace
odată cu suferinţa

e ger, iar
la extreme şi vîntul se ascunde
în crisalidele oameni.