joi, 27 mai 2010

oamenii ca pîinea


cînd travesez, în maşini oamenii strigă
înlăuntru, un ecou al singurătăţii.
îmi bag mîinile în buzunar ca şi cum aş frămînta pîinea
şi nu mă grăbesc,
de celaltă parte stau trotuare, case, vitrine
şi nu-mi amintesc ultima dată cînd am traversat un om.
există şi păsări, roind frenetic printre noi
căutînd , se pare, un loc unde să-şi odihnească frica,
ridic ochii spre ele cu teama celui condamnat la spînzurătoare
spre funia ce animă miasmele.
despre ele nu vorbesc des, sînt ca un semafor
cînd vine vorba de amintiri...
cineva m-a luat de mînă de parca împingea o barcă la mal,
eu tot gesticulam că vreau să savurez trecerea,
nimic,
nu m-am înţeles cu el, mi-a rupt ritmul meu liniştit
şi introspecţia inutilă.
pe partea cealaltă a strazii
oamenii se grăbeau şi-am izbucnit în plîns.
o bătrînă m-a întrebat de apă,
eu am tras aer în piept şi-am plecat
obosită de oraşul cald.
mă priveau ciudat două vrăbii şi bătrîna însetată.
mi-am spus, la naiba!
mi-e dor!
pe unde treceam, oamenii aveau gust de pîine.

marți, 25 mai 2010

patul cu păpuşi


cînd oamenii dorm, sufletele îşi spun poveşti.
poţi asculta un suflet îmbrăcat, zîmbind sau uitînd,
aşa cum poţi dormi într-un pat gol, ca o păpuşă
aşteptînd ca cineva să te ţină în braţe,
să te iubească sau să te urască pentru că i-ai alungat singurătatea.

unii oameni nu au suflet, părăsiţi cînd dimineaţa au uitat
să deschidă larg ferestrele, braţele, ochii,
atunci copilăria moare, păpuşile îşi iau darul,
iar oameni aceştia dorm îmbrăcaţi,
departe de atingerea poveştilor.

nu ştiu să te urăsc, sau să te iubesc,
să te iau în braţe ca pe o amintire de care nu scap,
sau să mă ridic, să deschid fereastra şi să-ţi arăt
cum te poţi îmbrăca.

ştiu doar că dincolo de aparenţe
sînt oameni care îşi rup din carne
bucăţi,
cît să-i ajungă unui suflet plecat
pentru un drum înapoi.

sâmbătă, 22 mai 2010

nimicuri


pleoapele mă decupează din jur, cuvîntul
mă cerne.
palmele au urme de vînt, ca o amintire a nopţii,
a zborului.
tălpile caută fîntîni cu fiecare pas, mai adînc,
spre curgere.
pielea caldă, rece, uscată sau albă îşi cere odihna
odată cu toamna.
pîntecul meu rodeşte odată în viaţă,
umplînd golul dintre lumi.
am învăţat că îngerii au aripi şi romanele sfîrşit,
că apele sînt şi dulci şi sărate, iar muntele doar e.
am uitat că nisipul e timp,
că aromele sînt trupuri moarte,
că zîmbetul pecetluieşte povara.
am uitat...
trupul meu e delimitat,
de pleoape,
de palme, de gol,
eu încă învăţ cum să fiu
dincolo de amănunte,
om.

luni, 17 mai 2010

despre promisiuni


i-am promis fiicei mele că nu va suferi niciodată,
mă dor şi zîmbetele de atunci,

înger îngeraşul meu...

dacă ar fi să contabilizez toate gesturile inutile,
aş spune că a deschide uşa are întîietate,
nu vreau să plec, să vin , să primesc într-o cutie cu ferestre
nu vreau să am uşă,

ce mi te-a dat ...

îmi pot zugrăvi sufletul, îi pot pune şi termopane, sau îl pot izola termic,
e la fel de inutil ca o încuietoare pusă inimii,
dacă plouă pătrunde în carne acelaşi miros de igrasie egal cu singurătatea

eu sînt mic,

oamenii au drumuri, la asta se rezumă în ultimul timp,
eu visez la cai şi la păduri crescute din carne,
ceva ce nu vrei să epilezi, ceva în care ai vrea să te pierzi
departe

tu fă-mă mare..

mi-am amintit de promisiunea făcută fetei,
am strîns tare din dinţi şi am tăiat tot ce mă lega de trecut
mi-au curs din vene munţi, cuvinte, gesturi,
nu-mi mai amintesc, cred că nici n-aş fi vrut,
cum mă cheamă, cum o chemă,
a rămas insistentă şi dureroasă doar promisiunea

eu sînt slab

nu pot merge, palmele mele sînt fluturi, tălpile flori,
nu pot vorbi, gura mea adăposteşte lilieci,
nu pot vedea, din ochi îmi curg rîuri căutînd ,
nu pot simţi, pielea mea e loc de popas pentru cerbi,
sînt sperioşi şi-ţi trec prin carne fuga,
pot doar să-mi amintesc,

tu fă-mă tare...

copila mai cade,
mai cade, mai cade....

eu o ridic odată cu pămîntul
şi-i promit,
că nu va suferi,
niciodată.



despre ispăşire iar


sînt vinovată, m-am născut,
mama m-a luat tîrziu în braţe, ca şi cum vina mea a fost
că n-am spus.
despre cuvinte nu pot vorbi cu ele,
ar fi ca şi cum aş picta oglinda în fiecare dimineaţă
minţindu-mă alături de semnele de puctuaţie
cu nonşalanţa culorii, obişnuită să fie în nuanţe.
am greşit, am călcat iarba în locuri interzise aşa cum am mîncat
carne în zilele de post,
fără relevanţă atîta vreme cît ceasul merge cu acelşi ritm pentru toţi,
cu aceleşi bătăi de inimă numărînd paşii.
mai am un singur dor,
spun asta pentru că ar trebui să fie,
în fiecare din noi ca o povară, ca un loc unde am vrea să ajungem
clipa cînd vom tăcea,
dar nu am atîta suflet pentru asta.
deşi la limita mea oamenii, strazile, cuvintele,
sînt entităţi, aş vrea să cred
că dacă aş întinde mîna
cineva, oricine,
o va apuca.

duminică, 16 mai 2010

despre ispăşire


încui uşa nu pentru că mi-e frică de hoţi,
din obişnuinţa de a mă ţine departe de restul lumii,
de cele mai multe ori hoţul e în mine,
nu-mi place să primesc flori, dar ofer, din inerţia gestului,
pentru că mă văd murind, artificială.
îmi înşel bărbatul şi o fac în fiecare zi cînd dimineaţa mă întreb
unde-i cel ce nu deschide braţele decît să mă cuprindă?
în timpul cînd nu face asta ar trebui să tacă
şi-i urăsc pe cei ce mă coboară cu picioarele pe pămînt,
fie doar pentru o iubire.
despre amănunte nu vorbesc acum, din plictisela ce-mi macină zîmbetul,
am uitat ,asta dacă am ştiut vreodată, deşi simt,
că oamenii au două sensuri.
pe unul înaintezi ca şi cum ai înfrunta trenul,
tu crezîndu-te gară,
pe celălalt fugi, fără nici o explicaţie faţă de tine,
spre nicăieri.
pentru că sînt om mai cred că mi se cuvin discuţiile despre amănunte,
nesemnificative dacă aş fi fost brad, sau pîine, sau
doar instinct.
mă trezesc de fiecare dată aşteptînd
ca cineva să mă viziteze,
în timp ce-mi ispăşesc viaţa.

miercuri, 12 mai 2010

dimineţi


cînd îmi beau cafeaua citesc, din obişnuinţă,
oamenii trec de pe un trotuar pe altul doar să-şi ajungă rîndul,
fata mea strigă: la semafor e roşu!
eu înţepnesc ca un munte sub unghii,
aştept verde-pădure să pot înainta,
aiuereli de fiinţă adormită, odată cu visele, cu simţurile, cu cotidianul....
dimineaţa îmi beau cafeua şi citesc,
fără nici o legătură cu vremea, sau cu mama, sau cu ştirile,
sufletul meu are mentalitatea peştelui, dacă îl momeşti cum trebuie
se sacrifică,
asta nu se întîmplă la cafea, doar mai tîrziu, cînd clipele au deja riduri
şi posesorii lor îşi fac griji despre valoarea timpului.
cind îmi beau cafeaua nu gîndesc,
despre ele nu spun niciodata în cuvinte că ar fi,
prefer să dau ochii peste cap ca şi cu aş întoarce un suflet pe dos,
şi să epatez, într-un tablou liniştit, eventual ca o mamă cu pruncul în braţe.
e o scuză viabilă cînd vrei să uite lumea de tine,
ca un bilet, nefolosit niciodată pentru transpotul în comun.
dimineaţa toate sufletele sînt calde,
mie îmi place cafeaua rece şi cuvîntul
zidit ca o închisoare , dimineaţa,
îmi place să tac.

habar nu am


n-am ştiut niciodată de ce gările au miros de humă
şi de ce peroanele sînt lungi, mai lungi decît aşteptarea,
n-am ştiut de ce fragii au miros de copil, de ce,
dacă locul lor e alături de stînci,
despre oameni mi-e greu să vorbesc,
ţin minte doar că vizualizam scările, sobre şi reci ca într-o bibliotecă
de cîte ori un om îmi spunea numele.
acum nu-mi mai amintesc mirosul de mamă,
nici textura prafului cînd alergam după cireşe,
pentru păstrăvi am un loc aparte în uitare,
acolo unde rîul prima cînd frînturi din copilărie se oglindeau în ape .
tata iubea cerul, mama pămîntul,
n-am înţeles niciodată diviziunea dintre părinte şi restul omului din el.
acum fata mea are ochii cruzi şi judecă culorile după un sistem străin,
tot ce s-a scris ,tot ce s-a pictat în mine are aromă de mucegai,
copila nu ştie timpul , în inima ei cresc fluturi, mari, atît de mari
încît tulbură orice şedere.
pentru o echitate a neştiinţei
eu n-am ce să-mi mai amintesc,
ea are ce să mai promită.



duminică, 9 mai 2010

sete


aş putea să tac, pentru că tăcerea e apanajul iubirii,
sau aş putea să cer, pentru că om fiind mai vreau să fiu.
despre alte paralele doar timpul poate vorbi, subţiat adeseori
ca o transfuzie , de sînge, de personalitate, de renunţare.
dacă mulţi cred în echitatea cumpenei , eu cum să-mi pun gîndurile amanet?
nimic din ce aş da nu are culoarea vîntului sau mirosul trupului plecat.
despre moarte nu vorbim, aşa cum bărbaţii nu nasc,
doar despre laturi, mai mult sau mai puţin paralele cu durerea,
din asta mai răsar frînturi de oameni ascultînd.
există în fiecare din noi un început, ca o bibliotecă,
prea greu de parcurs într-o clipă, şi totuşi,
există frunze ce-şi ştiu rostul, ca o pagină ce ne este,inevitabil
sfîrşit.
nici mama nu-şi mai aminteşte de mine,
e timpul ca trenul să-şi curgă calea
aşa cum aştept de o viaţă tăcerea
să-mi tulbure mersul ,
spre zbor.


astăzi


fiecărui bărbat din viaţa mea îi spun
nu-ţi începe viaţa cu mine, există locuri de unde poţi face asta
ca aşteptarea în gară, ca mersul la biserică,
toate depind de tine, nu exagera, omul din mine are limite de carne
şi de simţ, dincolo de cuvinte toţi sîntem albi, sau negri, cumva,
dincolo de mine pămîntul are formă de unghii
şi urlă , din recunoştinţă la lună.
îţi mai aminteşti ziua cînd m-ai privit în ochi,
ca un început, ca o rugă, ca un îndemn,
eu am respirat puţin mai adînc şi am crezut că pomii au regrete?
despre amintiri şi rădăcini se discuta
într-o lume paralelă, şi atît de catifelată,
ca o uitare, despre noi.
am iubit aşa cum cad frunzele toamna, din inerţie,
am suferit aşa cun se nasc case, din amintiri,
şi-am fost nimic, aşa cum înfloresc liliacii, din convingere.
cum să-ţi vorbesc despre popas cînd ochii tău au marea?
mă las pe praguri praf şi tac, eu ştiu cum aştepţi din umbră
să te surprindă ,să te amîne , să te implice inevitabil,
depărtarea.
despre alte moduri de a răsări nici pămîntul nu-ţi poate vorbi,
eu tac şi cred că la capătul mîinii palmele stau
doar să cuprindă.

miercuri, 5 mai 2010

despre copilărie


nu, nu mi-e frică de negru, noaptea îmi linişteşte amintirile,
mi-e dor de liliac, şi de mirosul de tren, cel vechi,
la capătul răbdării bunica şi secera prea mare pentru un suflet atît de crud,
soarele, cînepa, inul şi setea mereu perezentă într-o copilărie,
fuga, pedeapsa şi apoi nucul din care nu cădeam odată cu toamna.
prinos de brazi şi păstrăvii ce-şi alegeau sfîrşitul în cina noastră,
departe de mine toate,
departe ca marea pe care mama nu a văzut-o niciodată
cu toată sarea ce se odihnea din cînd în cînd în părul ei.
cum să cred casele că au camere ca o inimă,
să intre şi să iasă din ele omul,
fără amintiri, fără regrete, fără trecut?
nu cred, sînt atee de cînd prima mea rugă a fost condiţia mesei,
acum nu mai contează, foamea e apanajul celor ce cresc
acum nu mai cred pentru că nu mai găsesc liliacul,
cel sălbatec,
nici trenul cu miros de nuc,
sau tatăl ce ne aducea mai aproape de brazi.
acum noaptea are aromă de cafea şi ţigări mentolate,
undeva în colţul inimii se revoltă iernile lungi
din care nu ieşea omul fără pădure.
nu, nu mi-e frică de negru,
noaptea mă cuibăresc în braţe şi tac,
atunci toate amintirile au gustul copilei
uşor amărui, ca o povară dragă.
la capătul cuvintelor stau doar gesturi ,
desenate pe trup pentru totdeauna
ca o haină
de vreme bună.



marți, 4 mai 2010

peste ape


cîte minuni crezi că poate face uitarea?
oamenii îşi spun poveşti, îşi plimbă cîinii, fac copii,
apoi renunţă.
există uşi care stau în sufletul lor pînă devin rotude, ca o perlă.
mi-aş amaneta sufletul pentru ceva interzis
aşa cum mi-aş smulge din gest atingerea.
pare tardiv şi pueril în acelaşi timp, dar eu ştiu,
să-ţi crească munţii din carne e un lucru dureros
şi nicidecum rotund.
pentru amatori s-au inventat grijile şi nopţile nedormite,
de parcă asta ar rezolva ecuaţia.
tăcerea...
instinctivă ca şi viaţa e ceea ce trecem prin noi ca prin sită,
rămîn acele nerostiri, rotune cum spuneam ,
să ne macine.
mama mea îmbătrîneşte, cîinele meu a murit de mult,
copila creşte în legea ei şi eu,
eu mi-aş amaneta sufletul pentru o gură de aer proaspăt,
pentru mai mult loc sub umbră,
pentru un timp mai lent,
copii cresc repede, odată cu durerea,
şi eu , eu îmbătînesc odată cu brazii
cu trotuarele, cu visele,
şi-mi ţin în braţe amintirile
ca şi cum mi-aş legăna pruncul,
murmurînd cîntece de adormit omul.