vineri, 18 septembrie 2009

stă să fim

stă să plouă
aşa cum stau mîinile tale înainte de iubire
nu-mi spui cuvinte, îmi desenezi nori pe tîmple
pe coapse, pe umbră
de acolo
aerul respiră greu
tot greu e asfaltul ducînd oraşul în sus
ferestre de la care se aruncă gîndurile
decupează neutru trupuri
stă să iubească
oamenii au ochii în talpă
despicînd aripi ce cad spre pămînt
abandon
în pat e linişte
trupul tău stă să fie
aşa cum eu încă nu pot să cer
stă să plouă
ochii se acoperă cu pleoape
pe asfalt
inimi tac, din crisalide ies
clipe.

joi, 17 septembrie 2009

pentru prieteni adevăraţi

s-au întîmplat
beţii de trupuri cu semne de carte
frînturi de ieri strecurate sub pahare
hotarele dintre gesturi firave
trenul ce oprea odată cu ziua
şi urletul
coborîţi, e ultima staţie
se retrage la depou

trupul meu fumegă inutil în acelaşi fotoliu
nici nu mai ştiu de cînd
am doi cîini, urlă ca demenţii
mă macină pe dinlăuntru ca o iubire
ca două
stau
decupez din mine bucăţi dispensabile
timpul trece
sub pahar tot pun ziduri
adun ferestrele în clasor
dependentă de spaţiu
ca de o gură în plus

îmi cînţi
eu tac şi ascult
timpul cînd mergem
mînă în mînă
indecişi

locul unde nu mă ai

mi-am pus mîinile în jurul tălpilor şi am urlat
e vremea cînd se coc trupurile, e vremea amănuntelor lipite pe frigider
mi-am reparat gîndurile şi trec nevinovată dintr-un pahar în altul.
beţi!
e timpul cînd cresc arome ca nuferii albi răstălmăciţi în infern
adulmecaţi aşa cum se tranşează adăpostul
ceasul bate, fereastra este, certitudini desprinse din foi
ieri ai uitatat să-mi scrii prezentul
nimic fără laturi, totul cu palme
în definitiv nu sîntem decît un ciob de oglindă
eu airez, tu taci, tragi din ţigară şi mă priveşti paralel
undeva între noi trec ere
pămîntul se zbate oval în pîntec amorf
taci
pun mîinile în jurul tălpilor şi urlu
zîmbeşti
ştiu
iubirea o calibrăm în eternitate.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

locul unde nu eşti

casa mea cu două ziduri
şi palmele din care scuturam delfini
aroma de trup răspîndită de fragi
cartea fumegînd zisele
uneori cred că am două vieţi
şi un singur loc unde îmi aşez urmele
probabil la răspîntia dintre noi s-a rupt cuvîntul
aşa doar pot vorbi
din trei în trei vieţi
cu absolutul

dimineţi cu tine şi cu noi

era noaptea cînd se făceau trupurile
treceau paşi peste pleoape ca un oftat de palmă
era timpul deschiderii
pe unde cădeau frunze se aşezau trupuri
izvorau umbre din şoapte
pămîntul se răsucea în tîmpla ta
era noaptea cînd se adunau ispitele
înaintea unui mîine devoram zidul aşa cum se vindecă rana
eram un loc de unde migrează pădurea
eram un stîlp pe care se sprijineau dimineţi
la umbra noastră-şi fumau stăinii ţigara
eram

ştiu, doi ochi au orizontul un punct
pe braţele noastre am crescut infinitul
carnea pe care o simţi fără vină

poveste fără sfîrşit
clişeu prăfuit pe un raft
e noapte
în ziua ce vine bunica ne şterge de praf
noi copii zăbovim încă,
o eră să trecem prin cîntec
obosiţi.