despre rătăciri

există un loc unde îţi laşi sufletul,
un loc aparte, o fîntînă părăsită,
unde stai şi aştepţi luna să-ţi despletească gîndurile,
cît pentru un gest.
există un loc unde îţi laşi visele, povară,
în cumpănă, pînă la zi,
şi aştepţi atingerea,
pămîntul din palmă,
sentimentul că o să creşti cu fiece clipă,
mai aproape.
e vorba de iubire, aşa, rebelă,
şi singură-n noi, îţi spui,
te aşezi cu tîmpla pe glezna ta
şi taci. atunci se deschid aripi,
şi-un zîmbet alungă norii, e greu să zbori
cînd plîngi.
despre noi....
s-au inventat atîtea cuvinte cît nu ţinem minte.
ne rătăcesc semnele de punctuaţie,
şi dimineţile fără lună.
din tot ce sîntem, luna e miracolul
unui gest,
unui anotimp,
unui rost.
o altă lume!
îţi spui....

despre atingeri

mi-e dor e verde, ţie de copaci,
ţinem în pumni arome de firesc,
mai taci, mai tac, sau nu vorbesc
doar străzile ne poartă mai deschis.
în părul meu stau nimfe ude,
prin gîndul tău accelerate trec, şi ne iubim,
pervers pe urme mute,
nisipuri, unde munţii cresc.
atingi cu tîmpla umbra mea,
respir fiinţa ta de vînt,
din vis de doi în calendar,
e loc, e loc şi de cuvînt.
prin mine trec buluc , metrouri,
cu oameni mulţi şi cer închis,
tu ceri parcări şi aer să respiri
cu impostaoare umbre.
iubitul meu cu chip de humă,
mă iartă, astăzi sînt fereastră,
şi trec, din mine-n tine, fugare gînduri,
să se odihnească.

despre limite

astăzi cuvintele sînt amărui, ca o ciocolată cu multă cacao,
dulci, şi uşor picante, surpriza de pe etichetă,
le înghit temeinic, vin cu o ceartă , toţi ştiu unde se termină
sufletul meu.
nu mai gesticulez, nu mai ridic tonul, oricum nu mă aud
în primăvara asta toata lumea ştie ce vreau!
mă uit pe furiş la rucsacul meu prăfuit, îi fac cu ochiul,
te strîmbi! explodează cineva! eu mică,mai mică decit sufletul meu, tac!
era un gest, inocent, spun!
şi simt , şi gîndesc! şi tot mai mare se face un munte!
ŞI EU , EU....
nu ascult ce mi se spune! pfff... tac!
şi tac! inima mea bate haotic! tac-tac-tic-tac-tac-tic-tic-tic...
mă ridic şi iau cu mine toate temerile,
se face lumină şi  îşi duc mîinile la ochi!
rid! se împiedică unii de alţii, şi rîd!!!
din tot sufletul!
alung praful rîzînd încă!
pfffff!!!
măi! e primîvară!
mă duc să culeg ultima zăpadă!
la naiba cu ce nu am făcut!

despre nimicuri

e noapte.
noaptea e un lucru firesc, îmi spun,
ca rana, trece,
dimineaţa are  gust de tei,
cineva, cindva mi-a arătat teii.
poezii simple, adînci ca un gînd...
ce să-ţi spun astăzi?
iubirea are gust de mîine,
dulce- acrişor ca o gutuie?
prostii mici cu aluzii!
e dimineaţă!
sau nu, ce contează timpul?
îmi trec mîna prin păr şi îl vreau mai lung,
clipe, îmi spun,
cafea nu fac, mereu dorm mai  mult ,
ratez mirosul, şi senzaţia că cineva împarte cu tine asta.
primăvara bate la toate uşile,
unii deschid, alţii cred că o fac,
eu aştept toamna,
îmi place aşa, colorată, şi puţin tristă,
ca tine.
despre amănunte ţi-aş vorbi o viaţă,
daca ai avea răbdare,
aş trăncăni ca un tren,
prin toate clipele noastre.
cu gara niciunde,
doar aşa, să fie....
trecător.

despre anotimpuri

ssst! e primăvară!
asculta cum plînge zăpada.
ascult!
ce auzi?
poeme scrise pe fugă, în gări,
suflete măturate de vînt,
poveşti fără noimă cu iz de trecut,
palme reci, prea reci ,
pe uşi ce nu se deschid.
ai uitat ghioceii!
şi mugurii ce-şi alocă dreptul la nins!
am uitat, da, probabil fereastra mea
dă spre mare.
cum aşa?
oglinda din toate,
cînd vine primăvara, muntele se face mare,
copii au părul cărunt
bunicii rîd fluturi în suflet,
se leagă de cer toate drumurile.
apoi toţi cad,
ninsoarea de mai!
nu înteleg!
primăvara mă face să ma simt uşuratecă!
m-am îndrăgostit de oamenii de zăpadă,
dar iubesc brebeneii, şi liliacul sălbatec,
şi oamenii, cind încep să se dezbrace,
ferestrele ce se deschid încet,
şi ziua, mai darnică.
ssst!
e vremea anotimpului promis!

despre oameni de zăpadă

te iubesc!
auzi asta printre gîndurile tale?
am obosit să bat inimă în mine!
zîmbeşti.
deschizi porţi spre nicăieri,
copii cu aripi de fluturi, roz, desenează aerul
nori obosiţi de vînt cedează,
raiul, un loc mic, prea mic pentru inima mea mare!
tu nu auzi!
latră cîini străini în inima mea!
întinde mîna, aprinde o stea, renunţă un gest,
cît ştii ,sau taci,
te adun din priviri!
omul de nea e un lucru bizar,
peste tot dau de el, zîmbeşte fugar,
între ape îmi spune,
eu curg, spre pămînt.
mai lasă-mi o clipă desenul de nea,
cît să-mi aprind o ţigară,
un gest neatent.
ce fac cu inima mea?
tic, tac,
timpul
insolent!

despre zăpadă

ninge! pentru prima oară în iarna asta ninge,
liniştit, şi parcă văd copilul întorcînd lumea
cu josul în sus, un glob...
anii ei au puţine piedici, zîmbeşte şi cînd o doare,
eu mă gîndesc la copaci, la frig, să-i ierte.
copilul din mine a uitat primăvara,
copilul meu este, şi zburdă frenetic,
şi oameni de zăpadă îi părem toţi,
cîntă, cîntă cu glasul mării, al muntelui,
cîntă iarna cu bucurie.
o privesc amintindu-mi setea de zăpadă.
oraşul trozneşte ca un pom bătrîn,
străzi inutile trec paralel cu gîndurile mele...
nu recunosc!
anii nu mi-au umbrit iarna,
doar trupul.
ea rîde! mă ia de mînă şi cîntă!
uite mami, fluturi de zăpadă!
ştii, spune, ei cad din aripi de înger!
zîmbeşte mami, îngerii se pregătesc de primăvară!