miercuri, 23 iunie 2010

din cînd în cînd visele nu se uită


inima mea ca un ţarc,
cai sălbateci , praf, foame, neputinţă

claxoane, vitrine, oameni asudînd,
roşu, interdicţii, sete.

de unde vin ploile, mamă?
mă uit în ochii ei şi simt povara
inevitabilă ca şi răspunsul
vin cînd oamenii plîng oameni...
de ce plîng ?
n-au timp pentru altceva.
ce e timpul, mamă?
ceva ce uiţi că-ţi macină visle.
tu visezi?
uneori, visez că dorm.

mîna ei în mîna mea,
copaci îmblînziţi şi blocuri dormind pătrat
oameni, mulţi oameni ,
priviri în gol şi umbra ei mai mică decît a mea
un pas şi-apoi un zîmbet mic
vreau să fiu mare.
de ce, draga mea?
pentru că oamenii mari plîng.

casa, holul lung şi întunecat , un teren părăsit,
camera mică
şi fata, jucîndu-se nevinovat
cu inima mea

uneori visez că dorm, atît de liniştit
ca o preerie cu cai sălbateci ca timpul,
ocolind trupul ei mic.


de ziua ta (fratelui meu)


cîte cuvinte are o iubire?
sssssssst...
cam cîtă inocenţă are un copil.
eşti sigur?
nu, dar totuşi cred.
te-am învăţat verbul a fi.
ştiu, dar a deveni m-au învăţat clipele.
despre munţi mai vorbeşti?
uneori cînd vîntul adoarme în palma mea
îmi amintesc.
mi-e dor de tine.
ştiu, noaptea seamănă cu şoapta ta:
"nu te mai mişca, vreau să visez"....

e doar o zi,
plouă, oamenii merg, mereu merg,
pîinea e rece,
mereu e rece,
în dimineaţa asta pereţii sînt albi
toţi sînt albi,
ştiu,
e ziua ta şi nu am culoare
cît să ajung la tine.

îţi aminteşti?
noaptea prindeam păstrăvi
pe acelaşi pod
unde ne lăsase copilăria.
îmi amintesc, dimineţa ne certa tata,
uitam să ne întoarcem.

ştii?
ştiu.
pentru noi doar,
a te naşte
e un cadou suficient
o viaţă.

marți, 15 iunie 2010

printre cîini oamenii aleargă


oamenii fac gesturi
se zdrobesc de pielea mea precum insectele pe parbriz,
cum?
trag aer în piept aşa cum aş fuma ultima ţigară
si aştept
oamenii fac gesturi, pielea mea se crapă,
un sac de box îmbătrinit
cînd?
îmi fac curaj şi merg, încet, cît să nu pierd amănunte,
o perdea pe jumătate trasă descoperă camera cu un gest feciorelnic,
umbra unui anunţ decupează din asfalt o altă trecere, zîmbesc,
doar un cîine se lasă păcălit,
miroase uşor a moarte ca un coş de gunoi plin,
plin de resturi şi amintiri, miroase uşor a moarte...
oamenii par debusolaţi şi eu,
eu n-am atîtea braţe să-i conduc
unde?
e tîrziu, grăbesc pasul
mă împrăştii printre ceilalţi
uniform,
cu aceeaşi sete cu care m-am oprit.
amănuntele rămîn pe trupul meu tatuaje,
vineţii precum iubirile grăbite
şi merg
cine?




joi, 10 iunie 2010

umbrelele au efect de ploaie


n-am înţeles niciodată de ce ploaia are efectul unei molime,
oamenii fug, se ascund, se împiedică şi se ridică
cu viteză mai mare decît se umplu două destine.
printre ei oraşul se întinde,
ca după un somn lung, sau ca după o anestezie,
lumina pulsează casele ca pe o inimă,
oamenii intră, ies, de fiecare dată în acelaşi loc
şi dacă ploaia i-ar rătăci ?
ar aştepta trenul la capătul peronului,
aşa cum fac doar cei singuri
imuni la asta şi la capriciile celorlaţi.

ţi-am spus doua cuvinte ca un trup de care să-ţi agăţi liniştea,
noaptea visele ieşeau din case ca din ouă,
mi-ai cuprins tîmplele cu palmele,
se circula pe străzi ca pe marginea sufletului,
îmi amintesc şoapta ta, tremurînd ca o frunză
la semafor se aştepta atingerea,
nimic nu-i mai aproape de trupul meu ca norii
accidental apăreau şi copii, debusolînd reclamele la prezervative
clipeam haotic şi am renunţat.

bătrîna cerşea, mereu am fugit de bătrîni,
n-am înţeles niciodată de ce plînsul unui copil atrage privirile tuturor,
mîna întinsă îmi amorţea pasul
chipul tău şi justificările.

ploaia încă are efectul unei molime,
oraşul adoarme liniştit,
chiar şi copii au tendinţa să uite,
ochii tăi mai caută norii,
m-am tratat de iubire cînd mi-am deschis afacere proprie:
"Desenaţi pe suflet cu sentimente lavabile"

în definitiv, nimic nu e fără preţ.
,
,
,
,
,
,
,
,
fotografie primită în dar pentru inspiraţie de la Matei Cătălin

joi, 3 iunie 2010

prea simplu pentru un poet


vorbeşte cu mine!
cît cîntăreşte o iubire?

e seară, oamenii se retrag ,
drumuri nespuse atîrnă greu şi lumina renunţă.
înainte de somn nici umbrele nu mişcă.

vorbeşte cu mine!
cînd am rîs ultima oară, împreună?

pe pereţi tablouri despică monotonia
aşa cum aşternutul acaparează liniştea,
un freamăt pătrunde în simţuri ca o molimă
nu-şi mai aminteşte nimeni gestul.

vorbeşte cu mine!
spune-mi unde se termină sufletul nostru?

spaţii pustii sînt locurile de joacă
copii au plecat cu aerul unor maturi invocînd armistiţiul,
la doi paşi cîinii dau ocol
jumătate acceptaţi, jumătate alungaţi, din inerţia
de-a împărţi chiar şi lucrurile simple.

vorbeşte cu mine!

fără adăpost clipele pierdute se-adună
se-nfing în suflet fără rădăcini,
şi cresc nespusele atingeri
tot cresc,
cuvintele se sting, încet, încet,
eşalonînd uitările.

acum să taci!
mi-am amintit cum palmele
sînt locuri unde trupuri îşi vorbesc.

acum să taci, mi-am amintit...