joi, 10 martie 2011

despre vise

spune-mi, mamă, de ce sînt oamenii trişti?
vezi, draga mea, copacii?
acum sînt goi, ca o mînă întinsă, aşa arată umbra lor.
peste un timp vor înfrunzi, soarele le va deschide sufletul,
vor avea frunze, flori, fructe,
umbra lor va dărui adăpost.
dar mamă, va fi adăpost de soare.
soarele iubeşte copacii, asta am înţeles eu.
da, doar că oamenii nu se lasă iubiţi aşa uşor,
le e teamă.
de ce? doare?
nu doare, nu, teama ţine de lumină,
în întuneric poţi fi ce vrei,
lumina te arată aşa cum eşti.
nu înţeleg, mamă?
e simplu!
ia-mă de mînă. ce simţi?
căldură.
priveşte-mă în ochi. ce vezi?
pe mine.
spune-mi ceva, ce-mi spui?
te iubesc, mami!
ai văzut? e simplu,
eşti tu!
oamenii iubesc în vise, ca şi cum copacii ar arde,
pentru că oamenii renunţă ard , draga mea, nu mai întreba.
visele sînt modul lumii de a merge.
unde mamă?
în ea.
sînt ca o oglindă în care te uiţi în întuneric,
nu te vezi, dar poţi să fii cum vrei.
e dureros totuşi, visele au voinţa lor,
si tu îl poţi aştepta o viaţă pe cel ce-ţi va oferi,
măcar o clipă, liniştea.
mamă?
da, draga mea?
putem merge acum acasă?
mi-e somn....


vineri, 4 martie 2011

lemn de dor

nu mi-e teamă de moarte,
mereu am spus că e ca o despărţire,
dureroasă, dar definitivă,
întoarceri de lemn în pămînt.

iau copacii, îi ţin în mînă o clipă
le întorc frunzele înlăuntru, mai sigur ,
mereu sînt seduşi de ploaie
şi-mi spun poveşti despre mări.

să pluteşti, să simţi nemărginite atingeri,
cerul purtînd norii ca o aripă frîntă,
setea de pămînt, zîmbetul ţărmului
şi liniştea, nisipul drămuind timpul pînă la uitare...

cum să le spun că apele dor?
trebuie să renunţi să poţi iubi atît de mult!, strigă ei.
eu plec fruntea şi tac,
ochii mei ard ca destinul. copaci fără minte!

miercuri, 2 martie 2011

ametsecate

ninge , azi iarna iartă primăvara
în ochi de ape plînge
frigul ,ce răscoleşte amintiri,
pereţi de munţi şi cer.

în noaptea dintre anotimpuri copii poartă vise lungi,
copaci mai cară flori de gheaţă,
mă ţii în braţe ca pe un răspuns,
la dimineţi, şi taine ies din soartă.

întinde mîna, tu, hoinar,
şi ia din fiecare spaima
fii astăzi leac de calendar
cînd obosită-i iarna.

la colţ de stradă blocuri tind spre gri,
de cer stau aninate filme mute,
privesc la ei doar cei
ce n-au uitat, poteci de gheaţă rupte.

pe pielea mea miros de tine,
genunchii obosiţi, şi-un gînd,
că ruga nu e loc , nu e cuvînt,
e amînare ca un suflet frînt.

în noaptea dintre anotimpuri oamenii îşi lasă părul lung,
culorile au gustul abandonului, alb-negru , la asta se rezumă liniştea,
păsări dorm adînc în oameni, prăpăstii cu vis de aripi,
zidurile prind mucegai, bătrînii oftează ca după un război pierdut,
tu ai ochii de lup, cu foamea de doi trecută prin sînge.

lasă-mi iarna, primăvară,
lasă-mi lupii la răscruci
să-mi alin setea de vară,
toamna stinsă-n cuib de cuci!