luni, 26 aprilie 2010

omul cuvînt


există cuvinte mai dureroase decît oamenii
şi oameni mai simpli decît cuvîntul
între două feţe ale oglinzii stau
indecent uneori, aşteptînd ca ceva să spună.
pentru mine oamenii au două sensuri
unul înlăuntru, fără urmă de frivolitate, sau cu,
altul dinspre mine, ca o extensie a ceea ce nu voi fi vreodată.
sînt oameni mai grei decît cuvîntul,
merg şi sufletul meu suferă, ca un gambit
din cel mai mic spre cel mai mare rost,
suferă.
sînt cuvinte mai profunde ca o minte de om
le evit, le rostesc, le atrag, le combin
şi totuşi ,
într-un final de text se întrupează în punct.
nu pot depăşi răscrucea dintre ceea ce se spune şi ceea ce este
în definitiv orice om are cuvîntul lui
aşa cum orice cuvînt are omul lui,
pentru cine nu poate
există tabloul,
cel din care ieşim în fiecare dimineaţă să ne bem cafeaua
departe, credem noi, de amănuntele
unei rostiri,
dealtfel, fireşti.


marți, 6 aprilie 2010

cercuri


trupul meu se termină acolo unde încep ceilalţi
cît de aprope să-mi fiu?
mă amăgesc cu gîndul că sînt o scoică
şi toate rănile mele au valoare pentru ei.
cui să-i pese cînd locul comun e indiferenţa?
mai am nevoie de ani, să-i pun clipă peste clipă povară,
să-mi amintesc cum ne naştem şi murim singuri.
despre trăit e cam acelaşi lucru,
dacă nu faci ceva să tulburi echilibrul altcuiva
dacă nu faci asta în aşa fel încît să-l şi prinzi cînd cade,
rezultatul e doar liniştea
ancestrală, încă simt că trăiesc într-o peşteră în care singurătatea
îmi desprinde din suflet imagini
greu scrijelite .
unde începem şi unde ne terminăm noi?
simt cum oamenii din jurul meu putrezesc înlăuntru,
sufletele strivite de ziduri mă încîntă şi mă sperie,
am renunţat de mult să mai întindem mîinile, chiar şi înspre noi.
îmi amintesc o carte şi senzaţia că de cîte ori cunosc un om,
parcă fac picnic în sufletul lui
şi apoi plec,
fără mizeriile ce-mi umbreau conştiinţa.
asta sîntem, un coş de gunoi în care alţii
îşi lasă singurătatea.

din mine


încep fiecare zi ca şi cum aş rupe dintr-o carte paginile
pînă la urmă va rămîne doar un suport pentru ce a fost,
îmi amintesc, ăsta e cel mai greu lucru peste care trebuie să trec.
cu cît sînt mai vechi amintirile cu atît mai greu respir
din copilărie vin vise, atît de dense că nu-mi mai simt trupul,ireal într-o lume verde.
da, verde, pentru că atunci copacii aveau nume şi pietrele rost,
acum...nu-mi mai dat seama unde începe şi unde se termină camera
m-am contopit cu zidul din jur şi tac, adăpostind iluzii
şi ferestre, închise, pentru că dincolo cerul erodează singurătatea
şi nu mi-aş mai justifica depresiile.
mi-e dor de apă, de vînt, de umbră,
îmi port dorul ca pe o răscruce, în care stau şi aştept timpul
să-mi poarte regretele.
mai ştiu, mai simt mirosul de frică,
tema mea de oameni maturi,
şi totuşi îmi port indiferenţa ca pe o virtute
înlăuntru mă doare copilăria,
ca un obiect străin
şi totuşi atît de familiar.


luni, 5 aprilie 2010

autobiografie


ce sînt?
un nume pe care îl uiţi, inevitabil la prima rostire,
apoi o chemare, dacă amintirea există,
un chip, la fel de uşor uitat ca un număr de telefon,
inedit şi totuşi inutil de memorat,
o răsuflare, inconştientă ca şi iubirea, caldă şi rece,
repetabilă ca povara, greu de definit şi uşor de ignorat.
ce-aş fi?
un loc, o stîncă, un abis, un sfîrşit, o lacrimă, nimic.
îmi sînt cunoscute braţele şi paşii,
zîmbetul şi golul,
cel pe care-l lasă lumea de cîte ori pleacă,
cum să definesc un pic de carne cu ochi şi aripi înlăuntru?
nu sînt , dar am fost copil,
am fost, dar nu voi mai fi bătrînă,
mă leagă de pămînt umbra şi sentimentul că am început ceva
ce trebuie terminat.
astăzi sînt un om trist,
mîine voi fi cuvînt, lipsă, mîngîiere.
pentru cine nu mă cunoaşte sînt o variabilă poveste
în rest, prezent şi trecut, tatuaj în timp aleatoriu.
un singur lucru cert,firesc şi conştient,
sînt mamă.

duminică, 4 aprilie 2010

e vremea....


e vremea cînd copacii urlă, urăsc părerea tuturor,
cum că mugurii ar trozni, urlă de fapt cu neputinţa copilului
silit să crească.
cineva e mereu de vină, timpul, natura, anotimpul,
cine să lecuiască de un perpetuu început copacii?
pe noi cine să ne înveţe din nou mersul?
îmi amintesc pădurea jilavă, mirosind a moarte şi a umbră
şi primăvara răscolindu-i măruntaiele,
şi durerea,
spaima ghioceilor prematuri într-un verde absent,
mirosul crud de liliac sălbatec
atît de dens că-ţi dădeau lacrimile,
brebeneii plini de carne ascunşi printre zboruri moarte,
e vremea naşterii, a agoniei şi a unui nou neînţeles.
deschid fereastra ca şi cum mi-aş tăia venele,
să intre, să iasă din mine, din jur, tot ce mă reţine,
e vremea să-mi amintesc,
şi oamenii ies uneori din ei ,
inocenţi

sâmbătă, 3 aprilie 2010

cu dor de carne


ţi-am spus, mai lasă naibii ruşinea
apucă-mi trupul aşa cum ai muşca dintr-o pîine
orice leziune are în ea un dram de plăcere.
mai lasă naibii amintirea şi spune-ţi cuvinte de ocară,
din cînd în cînd uşile îşi pierd zăvorul
şi răstignesc .
timp de o săptămînă am visat cum pescuiam păstrăvi
pe rîul acela prieten şi duşman, ca un film vechi,
ca o aşchie sub unghie
pescuiam, din inerţia naturii, treceam cîrligul prin noi şi aşteptam
feerii de primăvară cu miros de liliac sălbatic şi lemn ud
oare de ce?
în definitiv între noi şi noi stă doar vîntul
cu atîtea cicatrici de la adăposturi , încît mi-e teamă
că pămîntul n-o să mai respire.
un dram de noroc, prag de pădure, licurici albi împletind
inegal poteci şi...
mîinile tale contopindu-se cu umbra.
mai lasă naibii tăcerea
şi urlă-mi trupul cu setea lupului, de sînge.



vineri, 2 aprilie 2010

unii oameni stau în ei


unii oameni sînt ca o pensulă,
trec şi ne amintesc culoarea,
alţii au trupul adînc, ascuns în atîta pămînt
cît pot ţine două braţe departe lumea.
eu nu ştiu unde să-mi aşez palmele
în jurul meu e atîta aer şi atîţia oameni respiră
încît pot doar să mă întreb.
întrebarea are mereu ca efect liniştea.
ţi-aş fi cerut doar două braţe,
dar un singur loc
n-ajunge pentru o iubire.
unii oameni au chipul ascuns de oglindă,
în spatele ei sînt,
eu cred că nu-i bine să calci iarba
proporţional cu ea cresc norii
şi iubesc ploaia
cînd toţi oamenii fug
departe de îndemnul
curgerii.