marți, 28 decembrie 2010

despre zăpadă

îţi plac oamenii?
da. o să mă întrebi de ce...
da!
sînt o poartă către suflet,
nu al lor, al meu.
cum aşa?
oamenii sînt reflexii ale gesturilor
înlăuntrul nostru sufletul e singur,
cînd priveşti un om în ochi îi deschizi o poartă,
cînd atingi un om îi vorbeşti,
cînd iubeşti îl defineşti.
si totuşi ce legătură au oamenii cu asta?
oamenii sînt cuvinte.
cuvinte pe care nu le putem pronunţa,
nu le ştim ,
dar spun o poveste pe care o simţim toţi.
ce poveste?
cea a lipsei,
oamenii îşi lipsesc şi atunci spun poveşti,
nu poţi face asta de unul singur,
de aceea iubesc oamenii.
singură aş fi doar ceva neînţeles,
cu alţii sînt un întreg, ca o palmă,
pot apuca timpul,
şi sînt.
nu înţeleg.
nu poţi fi om de unul singur,
fără să iubeşti eşti doar un trup
şi o limită,
nu există spaţii fără alţi oameni,
doar drumuri.
drumurile sînt ceva dureros, ca singurătatea.
totuşi, dacă nu ai iubi oamenii, ce ai iubi?
zăpada!
cum aşa?
oamenii, de zăpadă,
ar povesti, ca o pagină,
albă.

marți, 21 decembrie 2010

despre rostiri

sînt clipe ce-ţi cer amînare,
un zîmbet tardiv într-o seară
nici astăzi şi nici ieri,
sînt corzi învelind o chitară

îmi spui că oamenii sînt jumătăţi
în colţ de inimă un loc se cere plin,
un scaun şi-un pahar de vin,
la soba ce deschide dimineţi,
şi noi, înduplecîndu-ne , rostind poveşti.

sînt paşi ce stau ca o lumină
pe unde trupuri se petrec
în răsărit e teamă şi e vină
şi-am să rămîn şi am să plec

îţi povesteam de oameni ca o rugă,
nici eu, nici ei,
sălbatice treceau prin zare muze, cu ochi de lup,
ca nicăieri rîdeai ,
iar limitele casei oglindeau în aşternuturi
plăpînde umbre, din noi, uitate gesturi.

hai vino! vin! a cîta oară?
atingi cînd taci cuvinte,
să nu doară
în locul fără timp şi gară.

ne lămurim , puţine sînt rostite,
cînd te iubesc,
întîia oară!

luni, 20 decembrie 2010

despre promisiuni

lipsiţi de grija frunzelor, zîmbesc pe cer copaci,
în albul iernii brazii mor împodobiţi,
pe străzi toţi cîinii sînt curaţi,
din amintiri îi plîngem pe bunici.

iar luna amorţeşte orice pas
ca un tablou,
ca o scrisoare,
nu e dilemă
doar un mod de a vorbi
de fiecare.

se poartă trupuri pe sub linişte,
cum iarna se abandonează,
firesc privirile alunecă în jos
e mort pămîntul şi calmează.

copii rîd a inocenţă,
ating şi radiază albul pur,
e iarnă şi la colţ de stradă
toţi oamenii privesc în ei.

obişnuinţe fac poteci
ferestre fără rost îngheaţă,
colindă toţi pe străzi pustii
cuvintele se odihnesc spre dimineaţă.

aşteaptă să-l înveţi iar ploaia,
promis,
în mine-i omul de zăpadă.

miercuri, 1 decembrie 2010

cînd nu eşti


vin trenuri.
poveri înlăuntu, poveri în afară,

oamenii merg drept.

copii zîmbesc,
îşi pun capul în palme,
tac mamele,

cînd plouă.

cineva cîntă, în el ca la vioară,
plînge, parcă e primăvară,

aş lua-o de la capăt.

oraşul respiră încet,
unii sînt, alţii aleargă,

nu ştiu unde.

dimineţa nu se bea cafea,
se face dragoste,
luna mai şade o clipă,

nu ştiu de ce.

întind mîna după paharul de apă,
apa defineşte o noapte,
închid ochii şi simt

e linişte.

ne îmbrăcăm, toţi,
e toamna ce spune
despre amănunte.

zîmbeşte!

cînd nu eşti lîngă mine vine,
vine şi iarna!

mai ştii?

noi nu ştim iarna.