luni, 21 decembrie 2009

variaţiuni pe temă dată


părea că uşa de la intrare nu se va lecui vreodată de jelit, asta pînă la primul ger, atunci eu şi ea am amuţit, îmi era atît de greu să rostesc cuvintele, nu de frig, ci de atîta alb , erau murdare şi însăşi gura mea inestetică în calmul din jur....m-am băgat în braţele tale ca într-o fîntînă, fără să-mi fie sete sau dor de pămînt, m-ai cuprins şi liniştea din jur m-a orbit. am închis ochii, palmele, inima, gîndul şi am stat o clipă cît toată ninsoarea aşteptînd să rosteşti ceva.

bătea vîntul mai tare decît se auzeau scîrţîind portiţe vechi, îmi imaginam poveşti cu bunici prietenoşi şi brazi falnici la fereastră, tardiv...ştiu brazii, totuşi nu-mi amintesc prietenia...acolo la munte oamenii aveau simţul lor, nimic apropiat de îmbrăţişare...un fel de a fi al pietrei, acum cald, acum rece, şi totuşi cu aceeaşi textură, fără compromisuri pentru un copil în trecere.

te-ai plictisit, părea că iarna îţi umple amprentele cu uitare, ca şi cu n-ai fi trecut niciodată prin tine, degeaba te-am privit în ochi, ştiam că pînă la ziuă atîtea urme se vor şterge încît ne va fi greu să ne amintim care, cine sîntem

ninge

ferestrele sînt mate ca un drum înapoi, e aproape şi totuşi departe lîngă trup, adormi şi-mi închipui sănii cu cai negri răscolindu-mi pielea cu atîtea drumuri cîte cuvinte nu ne-am spus, visul meu de iarnă, de frig vînăt ca o durere acceptabilă.

totuşi tăcerea aceea de gheaţă mă ştie, închid ochii şi simt, mîine va veni iarna, ca o confirmare, ca o amorţire a grijilor noastre, din loc în loc ninge cum tac...într-o iubire fără trupuri.

vineri, 18 decembrie 2009

luni de iarnă


....mi-ai spus bună dimineţa şi-am uitat,
(în pîntecul meu luna se aşezase rotund,
palmele tale-i cereau parcă spre noi ieşirea
cumpăneam dorul cu ochii ce-mi asupreau pielea
vîntul, oftînd fereastra s-a deschis în noi ca o fugă
mi-am pus braţele în jurul tău fără grabă,
iarna picta un tablou extern, o rugă)
....nu fugi,
am mai multe clipe decît un cîntec,
te-am ştiut de atîtea ori că te-am uitat,
....nu ierta,
au ieşit vecinii să facă drum
pînă la noi zăpezile au tîmpla grea,
ca orice povară de dus,
...din obişnuinţă
mi-ai spus.
e o lume adîncă, înfiptă în noi ca un rău,
tu eşti albă şi timpul, timpul te va trece
prin mine
am ştiut că mă provoci
şi-am zîmbit,
....rotund anotimpul îţi spune
bun rămas,
bun găsit.

marți, 15 decembrie 2009

atemporale


m-am născut dintr-o confuzie
s-au amestecat atîtea zile cu atîtea nopţi
cîte poate duce un om
a trebuit să strig cumva limita
şi-am urlat, ca la prima dare cu ochii
de viaţă
nu-mi amintesc, doar simt uneori în carne tumultul
altora ce-şi cer glasul.
am crescut din inerţie, ca o durere de dinţi,
un pumn de carne risipind linişti
am crescut, şi încă trec
prin oameni ca şi cum m-aş naşte,
mă urăsc în liniştea lor de după,
mă ridic de ficare dată ca după un război
uneori obosesc, atunci stau în tine
ca într-o clepsidră
rememorînd iubirea,
de la infinit la zero.

duminică, 13 decembrie 2009

cum nu se vorbeşte


cît de singur poţi fi
cu toţi oamenii aceştia ce-ţi macină spaţiul
ca o boală?
cum poţi urla cînd zgomotul lor
îţi acoperă gura, cu blîndeţea unui refuz?
tu doar te poţi apuca cu mîinile de pămînt
să ceri singurătatea ca pe o moarte,
să-ţi simţi trupul ca pe un îndemn
la fugă.
mai ştii mamă, cînd îmi vorbeai de alţii,
ca de un tren ce-ţi trece prin inimă
adînc, ca o uitare?
m-ai învăţat, mi-am luat cizme noi
le-am încălţat ca pe o altă viaţă
şi niciodată nu mă întreb
ce fac toţi oamenii străini de mine.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

mi-am uitat inima într-un cîine


să-ţi pui braţele în jurul meu
ca o după-amiază ploiasă,
lipiţi de pămînt genunchii
să-mi spună poveşti despre ape,
un pumn să-mi bată inima
cu disperarea lucrului uitat,
apoi să tacă ecourile.

vineri, 11 decembrie 2009

euforii de iarnă


îmi lipseşte iarna, cu bulgării pe faţa mea
ca palmele primite de la tata,
căderile în gol, durerea, ruşinea, trecătorii
şi eu adunîndu-mă din încă o noapte
dimineţa cînd albul de afară îmi îmbrăca trupul
ca o renunţare,ca un spital în care îmi vindecam eu-l,
senzaţia de rece înfrînîndu-mi sîngele
pînă mă confundam cu mugurii, aşteptînd pumnul
în care să cresc pînă la rod.
fără iarnă clipele par murdare, prăfuite de-acelaşi eu
un perpetuu cerc, inutil pînă la lacrimi
o gară fără tren, un steag fără scop,
un zgomot în liniştea din jur, răspunsul unei toamne
străină ca braţele ce sînt aproape .
aştept nopţi polare cu văi lungi pe coapse
şi tu, definind efortul cu noi copii risipiţi
între ieri şi niciodată, frigul dezmierdîndu-ne pielea
acid, ca un venin inerent .
mi-e dor de iarnă ca de un drog
ce-mi lasă trupul să respire
adînc, din tine, amănunte.

joi, 3 decembrie 2009

fără drept de apel


dimineaţa mă desprind din braţele tale
aşa cum ai tăia aripile unui înger,
ies,cumpăr o pîine şi primesc un loc de veci
în sufletul cuiva,
un fel de recunoştinţă ce-mi intră în carne
cum colţi se-nfig în carapace,
mă doare şi cobor pleoapele ca nişte jaluzele
trase peste suflet ,
mi-e dor de vorbele în vînt
coborînd pe trup ca ploaia
pîna cînd oameni-şi alterează culoarea
contopindu-se unul în altul,
casele se sprijină reciproc
aşteptînd o cale de scăpare din zid
un cîine îmi aminteşte căldura,
ochii lui au culoarea pămîntului,
mi-e frig, îmi pun mîinile în jur
mă simt captivă ca într-o crisalidă,
trag aer în piept ca ultima cină a condamnatului,
înainte să deschid uşa mă asigur
că am lăsat afara tot ce ar altera gestul,
mă cuibăresc la pieptul tău din obişnuinţă
şi nu-mi dau seama cît de crud ucide asta visele.




toamna unei amintiri


în toamna unui loc uitat
îmbătrînesc în aşteptare vorbe,
cu greu se tulbură pămîntul
prin aerul rarefiat
respiră tot mai greu şi vîntul.
copaci au trunchiul greu de piatră
un peisaj de-acum anost
de gînduri verzi descoperită
lumina parcă n-are rost
de vor veni vreodată zile,
albastre pleoape peste timp,
va fi un fel de amăgire
prin nopţile de plumb.

nu-mi trebuiesc acum cuvinte
pictate peste carne dureros
să nu îmi amintesc nici locul
şi nici mirările ce-au fost.

marți, 1 decembrie 2009

simplu


doar frunzele se ţes podea
în calea ta, în calea mea
şi are bradul timp de verde
privirea ta, privirea mea
urmează iarna alb tipar,
iubirea ta, iubirea mea
ecoul pietrei bîntuie tăcerea
povara mea, povara ta

din amănunte se întoarce dorul
rămîi o clipă fără nume,
străinul ce-a ştiut să piardă
şi-n mîinile precum o curbă
întoarce-ţi faţa către mine.