marți, 28 decembrie 2010

despre zăpadă

îţi plac oamenii?
da. o să mă întrebi de ce...
da!
sînt o poartă către suflet,
nu al lor, al meu.
cum aşa?
oamenii sînt reflexii ale gesturilor
înlăuntrul nostru sufletul e singur,
cînd priveşti un om în ochi îi deschizi o poartă,
cînd atingi un om îi vorbeşti,
cînd iubeşti îl defineşti.
si totuşi ce legătură au oamenii cu asta?
oamenii sînt cuvinte.
cuvinte pe care nu le putem pronunţa,
nu le ştim ,
dar spun o poveste pe care o simţim toţi.
ce poveste?
cea a lipsei,
oamenii îşi lipsesc şi atunci spun poveşti,
nu poţi face asta de unul singur,
de aceea iubesc oamenii.
singură aş fi doar ceva neînţeles,
cu alţii sînt un întreg, ca o palmă,
pot apuca timpul,
şi sînt.
nu înţeleg.
nu poţi fi om de unul singur,
fără să iubeşti eşti doar un trup
şi o limită,
nu există spaţii fără alţi oameni,
doar drumuri.
drumurile sînt ceva dureros, ca singurătatea.
totuşi, dacă nu ai iubi oamenii, ce ai iubi?
zăpada!
cum aşa?
oamenii, de zăpadă,
ar povesti, ca o pagină,
albă.

marți, 21 decembrie 2010

despre rostiri

sînt clipe ce-ţi cer amînare,
un zîmbet tardiv într-o seară
nici astăzi şi nici ieri,
sînt corzi învelind o chitară

îmi spui că oamenii sînt jumătăţi
în colţ de inimă un loc se cere plin,
un scaun şi-un pahar de vin,
la soba ce deschide dimineţi,
şi noi, înduplecîndu-ne , rostind poveşti.

sînt paşi ce stau ca o lumină
pe unde trupuri se petrec
în răsărit e teamă şi e vină
şi-am să rămîn şi am să plec

îţi povesteam de oameni ca o rugă,
nici eu, nici ei,
sălbatice treceau prin zare muze, cu ochi de lup,
ca nicăieri rîdeai ,
iar limitele casei oglindeau în aşternuturi
plăpînde umbre, din noi, uitate gesturi.

hai vino! vin! a cîta oară?
atingi cînd taci cuvinte,
să nu doară
în locul fără timp şi gară.

ne lămurim , puţine sînt rostite,
cînd te iubesc,
întîia oară!

luni, 20 decembrie 2010

despre promisiuni

lipsiţi de grija frunzelor, zîmbesc pe cer copaci,
în albul iernii brazii mor împodobiţi,
pe străzi toţi cîinii sînt curaţi,
din amintiri îi plîngem pe bunici.

iar luna amorţeşte orice pas
ca un tablou,
ca o scrisoare,
nu e dilemă
doar un mod de a vorbi
de fiecare.

se poartă trupuri pe sub linişte,
cum iarna se abandonează,
firesc privirile alunecă în jos
e mort pămîntul şi calmează.

copii rîd a inocenţă,
ating şi radiază albul pur,
e iarnă şi la colţ de stradă
toţi oamenii privesc în ei.

obişnuinţe fac poteci
ferestre fără rost îngheaţă,
colindă toţi pe străzi pustii
cuvintele se odihnesc spre dimineaţă.

aşteaptă să-l înveţi iar ploaia,
promis,
în mine-i omul de zăpadă.

miercuri, 1 decembrie 2010

cînd nu eşti


vin trenuri.
poveri înlăuntu, poveri în afară,

oamenii merg drept.

copii zîmbesc,
îşi pun capul în palme,
tac mamele,

cînd plouă.

cineva cîntă, în el ca la vioară,
plînge, parcă e primăvară,

aş lua-o de la capăt.

oraşul respiră încet,
unii sînt, alţii aleargă,

nu ştiu unde.

dimineţa nu se bea cafea,
se face dragoste,
luna mai şade o clipă,

nu ştiu de ce.

întind mîna după paharul de apă,
apa defineşte o noapte,
închid ochii şi simt

e linişte.

ne îmbrăcăm, toţi,
e toamna ce spune
despre amănunte.

zîmbeşte!

cînd nu eşti lîngă mine vine,
vine şi iarna!

mai ştii?

noi nu ştim iarna.




miercuri, 10 noiembrie 2010

despre despărţiri


plouă cînd luna seceră norii
cu vise de apă drămuind rătăciri,
atingeri de ieri.
plouă cînd pleci, un joc interzis,
în palme adun amintiri pentru mîine
si ochii se-nchid ca o carte,
aproape de gară.
tu lasă-mi o noapte, o lună prea plină
să doară străjerul şi clipa nebună...
poveri se-oglindesc în şosele
şi şoapte alungă mistere în azi,
ai cheia la tine să fereci odaia
cu spaime şi umbre pe-obraz?
se-apleacă de grijă pomii spre frunze
pe tîmplă să simţi mîna mea,
ard lumînări străine-n ferestre
întoarceri de doi înspre ploi.
urmează o veste
va ninge iubite-n galop ,departe pe văi...
plouă cînd noaptea ajunge frumoasă
se iartă pe sine , ne iartă pe noi,
privim amănunte pe-un lujer de sticlă
şi primăveri se ghicesc,
îmi laşi ca monedă uitarea
iar luna-ţi seceră norii în cale,
poveri duc şosele
şi pomii îţi plîng
grabitele frunze spre ierni...
despărţiri de o clipă.
.
.
.
.
.
.

marți, 2 noiembrie 2010

despre dor


cum defineşti dorul?
ca o lipsă?
nu, ca o împlinire.
de ce?
dorul e modul meu de a fi cu tine cînd nu eşti,
e locul unde depănăm amintiri despre viitor,
cînd mi-e dor de tine îmi ascult sufletul
vorbeste despre vînători
cum aşa?
ştii şi tu,
iubirea şi dorul sînt ca vînatul şi prada lui
nu pot evolua şi nu pot trăi unul fără altul
a te iubi e fericire,
a-mi fi dor e foame
foame de fericire.
cînd vii dorul eşti tu,
cînd pleci iubirea sînt eu
cînd stai dorul e iubire
cînd vin dorul sînt eu
cînd plec iubirea eşti tu
cînd stau iubirea e dor,
e un joc
fără reguli, fără spaţiu, fără arbitri,
are miză?
are.
ce cîştigăm?
timp,
timp pentru noi.



miercuri, 13 octombrie 2010

despre doi


dacă ar fi să-mi ceri ceva ce ai cere?
pe tine!
e simplu!
nu, nu e simplu.
de ce?
pentru că nu poţi cere un om ca pe o carte.
nu-l poţi restitui după ce l-ai folosit.
trebuie să te gîndeşti bine înainte să faci asta.
un om e un loc,
un loc unde îţi aşezi sufletul pentru totdeauna.
dacă nu eşti sigur de asta nu ceri.
un om e şi un animal sălbatec,
nu-l poţi închide,
dacă nu-i dai aripi se întoarce în tine .
e rău lucrul ăsta?
da,
pentru că voi suferi,
ca o cuşcă ce nu poate fi cer.
eu vreau să stau în tine, te iubesc!
nu vrei, doar mă iubeşti,
a iubi e ca o torţă,
arde şi apoi te lasă în întuneric.
a cere un om e ceea ce leagă .
dacă tu ştii ce spun vei veni,
şi vei veni ca o uşă,
ca un zîmbet,
ştii, zîmbetele sînt ca ploaia,
dăruiesc.
unde greşesc?
nu greşeşti,
eu greşesc pentru că te cer!
cum aşa?
e bine să ceri,
doar că asta te face mai mult decît un om,
te face doi.
şi e rau?
nu e rău,
e minunat,
dar dacă deschizi ochii vezi,
şi vezi că timpul nu e un popas,
iar noi doi nu avem unde să ne aşezăm.
va trebui să mergem
şi cînd vei obosi o să te las să te odihneşti în mine,
iar eu voi suferi,
ca o cuşcă,
pentru că nu sînt cer
să te pot iubi
aşa cum meriţi!



vineri, 10 septembrie 2010

despre culori


îmi place albastrul.
de ce?
pentru că nu e negru.
iar nu înţeleg.
of
negrul e locul unde abandonezi,
de unde nu te mai întorci,
e ceva ce-ţi ascunde umbra
ce sînt eu fară umbră?
un loc unde nu se întîmplă nimic,
nici măcar soarele.
albastrul e ca aerul uneori,
alteori e ca pielea,
te atinge şi se stinge de tot,
un fel de a zîmbi.
dacă nu ar fi albastru, ce ar fi?
ar fi negru.
mă încurci!
ştiu!
de ce negru?
pentru că orice limită are un punct.
orice punct este negru, ca o viaţă,
albastră e doar trecerea prin ea.
mai există o nuanţă, negru-albastruie,
ca o vînătaie,
e iubirea,
atunci oamenii oscilează între sfîrşit şi început
inconştient, e nuanţa pe care nu o pot descrie,
ţine de atingeri.
dacă ar fi să alegi o culoare, care ar fi?
tăcerea!
asta nu e o culoare!
ba e!
e apanajul dimineţii.
atunci din toate care tac se ivesc zgomote,
au o culoare nedefinită ca abandonul.
mă ridic din pat şi mă uit în urmă,
atunci ştiu să tac.
pentru că iubesc!

miercuri, 1 septembrie 2010

despre nimic


oamenii fug.
din obişnuinţă,
cînd le e sete, cînd se simt plini,
un fel de autoapărare.
au îvăţat copacii să doară,
umbrele să strige,
oamenii doar să plece.
copii sînt aripi. cîntă şi privesc.
pentru zîmbetul lor
stăm în faţa lor, ca la semafor.
aşteptăm ...
cum să-ţi explic despre iubire?
nu pot, prin toate oasele mele trec ziduri
m-aş ridica să îţi spun,
m-aş dărîma,
ar fi un mod de a regreta
şi ăsta n-ar fi un raspuns.
îţi aminteşti luna?
are culoarea nopţii, negru-argintie,
doare cînd închizi ochii, are aromă de abandon,
te rătăceşte şi te intrigă,
face din cuvinte tăcere şi se umbreşte
cînd nu mai găseşte popas.
cam asta îţi pot spune despre iubire.
nu are nimic în comun cu nimic,
există,
şi e un mod de a respira
cînd aerul devine greu de trupuri.

sâmbătă, 28 august 2010

despre ...


mă iubeşti?
da!
dacă aş muri ce ai face?
aş iubi!
cum ai mai face asta?
simplu.
cînd iubesc oamenii sînt aripi,
învaţă sufletul să zboare
nimic nu poate opri asta.
nici moartea?
nimic, am spus.
iubirea e un loc
locurile nu mor
trupul e ca o ancoră, ne leagă de pămînt,
dacă tu mori eu o să sufăr,
dar tot o să te iubesc.
de ce o să suferi?
pentru că ne-am învăţat cu carnea,
te pot iubi şi dacă te ating
şi dacă nu.
atunci la ce-ţi mai sînt de folos viu?
pentru că altfel n-aş mai fi eu.
nu m-ai întrebat asta.
fără tine în braţele mele
nu pot zbura,
dar tu poţi.
asta e definiţia iubirii.

despre gări


îmi puneam cireşe la urechi cu gîndul la zîmbete
era ceva aparte în modul în care te priveau oamenii aşa gătită
unii se gîndeau la fruct, alţii la tine
vedeam în jur un zîmbet general, ca o sărbătoare a recoltei
nu-mi plac cireşele, era modul meu rebel într-o lume
mama spăla în silă patru copii,
tata iubea păstrăvii şi faptul că pleca de acasă după ei,
fraţii mei îndurau muntele
eu l-am iubit
se condundă si acum cu fragii,
roşii, ca o rană pînă în adîncul sufletului
îmi amintesc gustul de fragi şi de moarte
ca o locuţiune a iubirii...
toate trec, precum un vapor prin vene
acum aici, acum acolo, tot ducînd bucăţi de oameni.
astăzi îmi pun culori
iubesc negrul şi mă ascund după el
probabil mi-am uitat sufletul într-o noapte
şi n-am mai ştiut să mă întorc la el.
oamenii cred că sînt singură, dar nu,
sînt un loc de unde se pleacă
asta înseamnă că se şi vine
şi îmi e bine aşa
iubesc lucrurile care trec prin mine fără să rămînă
şi asta e cel mai bun lucru ce i se poate întîmpla unui om,
gara.


vineri, 27 august 2010

despre ploaie


ce faci cînd plouă?
zbor.
cum să faci asta? ploaia cade.
simplu. zbor.
asta nu are legătură cu direcţia.
nu ţi-e frică?
de ce?
că o să te zdrobeşti de pămînt?
nu.
de ce?
pentru că ploaia e un mod de a fi,
există limite pentru că noi îi punem,
şi oamenii sînt ploaie.
nu, nu, oamenii sînt oameni, nu ploaie.
eşti trist.
oamenii cînd iubesc plouă.
cum să plouă, oamenii nu plouă.
eşti singur.
oamenii cînd se găsesc plouă.
ai văzut că ploaia atinge pămîntul printre umbrele?
ce-ţi spune asta?
mie nu îmi place să mă ud.
înţeleg.
de aceea oamenii sînt singuri,
au uitat să iubească ploaia.
eu n-am făcut asta niciodată.
de ce?
pentru că nu-mi place .
de ce?
nu m-am întrebat asta...

marți, 24 august 2010

lună plină


ce faci?
ascult luna!
cum să asculţi luna? ce spune?
spune că nimic nu are limite.
cum aşa?
spune să iubesc.
la naiba! nu înţeleg!
înţelege! spune să tac, să zic, să fiu.
of, e greu. de ce luna?
asta e altă întrebare, încă nu ţi-am răspuns la cealaltă,
răspunde!
vrei?
vreau!
ascult luna pentru că se oglindeşte în oameni
cum aşa?
eşti prost, sau ce?
cînd te oglindeşti în ceva nu vezi decît adevărul
lucrurile ascunse nu au reflexii
nu se regăsesc în negaţii
luna îmi spune să iubesc pentru că altfel
n-aş fi om, doar aş fi.
înţeleg.
de ce luna?
insişti!
da.
fie.
pentru că toată lumea o vede,
puţini o simt
şi mai puţini înţeleg că există
şi pentru că
luna e modul meu de a iubi
înţelegi?
nu.
nu contează.
vezi că astăzi e lună plină.
înţelegi?


vineri, 20 august 2010

despre fugă


probabil că între oameni stă frica,
un fel de abis în care se pierd
altfel nu-mi pot explica de ce privesc în gol.
cu cît te apropii mai mult, cu atît mai rău tulburi un om
îţi simte respiraţia ca pe o ameninţare
încerci să ţi-o ţii şi te îndepărtezi
nu poţi trăi la limita aceea, e vid.
iubim
şi asta nu are legătură cu spaţiul
facem gesturi cît mai rapide, ca o fugă prin foc
după ce a trecut totul tragem aer în piept,
am scăpat cu viaţă .
poate că la limita dintre oameni nu stau uşi
ci cuvinte ce trebuiesc spuse pentru a linişti,
poate că tandreţea nu are legătură cu carnea
ci cu sufletul.
învaţă să atingi un om
aşa poate
nu vei mai scăpa cu viaţă
în definitiv,
murim cîte puţin în fiecare om de care fugim.

joi, 19 august 2010

iubiri cu şi fără lună


oamenii cred că a iubi înseamnă să construieşti,
aşa s-au născut zidurile.
eu cred că zborul are ceva comun cu tăcerea:
liniştea.
luna există pentru că soarele e prea mult
unii oameni nu pot iubi decît singuri
nici lupii nu stau singuri, dar ei îşi împart luna altfel
cu teamă.
cînd un om fuge, există în urma lui ceva ce vrea să lase
lupii au ochii înainte şi văd:
drumul are doar un sens, mai aproape.
dintre toate cuvintele spuse "a renunţa" doare cel mai mult,
sună ca o palmă
pe care n-ai primit-o niciodată cînd ai fugit de acasă,
înseamnă că nimanui nu i-a păsat şi gestul tău a fost inutil.
unii oameni stau şi acesta e apanajul umbrei,
ascunde.
pentru toate lucrurile neînţelese există un cîntec
e mai simplu să asculţi
decît să nu iubeşti.
peste toate
liniştea...

joi, 12 august 2010

despre tăceri


ce faci?
stau.
de ce?
încerc să urăsc.
cum aşa?
pune-mi mîna pe inimă....ce simţi?
bate!
bate, şi, ce simţi?
nimic, bate!
ce-ar trebui să simt?
la dracu!
bate şi apoi stă.
şi cînd stă ce face?
iubeşte.

duminică, 8 august 2010

tablou cu revedere


pentru toate lucrurile nespuse am un remediu,
florile, mai mici, mai aspre, mai colorate,
depinde de cuvinte.
pentru toate gesturile nefăcute există o limită,
a cărnii,
nu poţi trece prin om ca prin pîine, devorînd.
pentru tot ce ar mai fi de spus există clepsidre
fără timp, cu aşteptarea tipărită pe etichetă,
ca un bilet dus, niciodată folosit.

există un loc unde oamenii au îngeri,
îngerii au aripi şi trec peste oameni lejer,
acolo nimic nu are finalitate, ca o rugă, sau ca un blestem,
se suprapun dorinţele ca un bloc
aici eu,
acolo vecina
şi în definitiv,
peste tot oameni.

ţi-am spus că îmi plac cocorii,
au graţia lor cînd stau, aşa cum ai oglindi
în fiece om trecutul.

mai vii?
mai vin.

de ce?
pentru că luna e cîteodată plină,
iar eu am staţie,
în tine.

luni, 26 iulie 2010

tăceri despre cuvinte


îmi amintesc, munţii au culoarea oamenilor
şi trec, şi adună, şi uită, şi cer
dinspre mine vin doar cuvinte
a fost, mai ştii, e noapte...
între oameni şi stînci stau brazii,
orbeşte,
ca o inimă pe care nu o confunzi ,
trec ape,
trec clipe,
trec oameni.
din tot ce am adunat
în buzunare păstrez numai piatra,
fără ecou, ca un suflet rupt de carne.
tăcerea nu e apanajul muntelui,
doar al meu, tac pentru că nu pot urla.
îmi cresc din carne brazi, brebenei şi păstrăvi,
tac.
la limita dintre mine şi alţii stau corbii
sfîşiind drumul înapoi.
trec ape,
trec oameni,
trec iubiri,
şi eu nu ştiu
de ce stau.

luni, 19 iulie 2010

despre inocenţă


sub iarba asta sînt destine,
stau
iar fluturii au inimă de piatră
stau
pe lîngă rîuri maluri plîng
tot stau

un vis

cum se aprinde focul mamă?
cu inima, draga mea.
şi oamenii ard?
da, ard amintirile.
de ce fac asta mamă?
cumva toate se vindecă.

sună ceasul la altă oră,
mă trezesc în alt pat, altă viaţă, alt dumnezeu
altă carne, alte uşi şi aceeaşi evadare
plec să plec
atît.

unde se duce noaptea?
în oameni.
oamenii au dimineţi?
cîteodată, cînd uită .
tu uiţi vreodată, mamă?
uit draga mea.
pe mine m-ai uita?
n-aş putea,
n-aş putea,
zîmbeşti în mine.

duminică, 18 iulie 2010

despre certitudini


toate visele sînt de fapt coşmare,
întorci un copac pe dos şi găseşti lumină,
un om şi...

asta nu afectează cu nimic mirosul teilor sau atingerea
oamenii au felul lor propriu de a se pierde printre amănunte,
e ca şi cum şi-ar lua ferestre în loc de sanie şi liber
la prima întîlnire.
îi scapă misterul, acea parte ce alocă fiecărui om dreptul la tăcere
pentru brazi există timpul .

s-a întîmplat să nu pot descuia uşa într-o dimineaţă,
un alt fel de coşmar
mi-am luat trupul şi spaimele şi singurătatea la un loc,
am aşteptat să obosească şi mi-am spus:
cît de greu sa-i fie unui om cu sine?
prea greu.

ploua, incandescent chiar,
pentru luna aceea a anului s-ar fi justificat doar tăcerea
ploua deci,
oamenii mimau teama de apă
cu detaşarea cu care mimau iubirea.
un lucru de înţeles dacă stai să te gîndeşti .

mi-ai deschis uşa, am zîmbit, încă ploua
şi totuşi,
era iarnă.


joi, 15 iulie 2010

despre geode


în jurul meu se întîmplă, e şi ăsta un mod de a fi,
copila îşi pune ochelari de soare, zîmbeşte şi sînt,
peste drum sînt trotuare
oameni stau, privesc şi sper
nu ştiu de ce fac asta, n-am nimic în comun cu ei .
seara decurge la fel, aceeaşi cameră se strînge ca un pumn
să şi lovească dacă tot mă ţine aşa...

în cine să dai, mă?
ups! gîndesc cu voce tare.
în nimeni, bre!
un moş, simpatic dar înrăit.
ne mai privim în ochi o clipă şi gata,
destulă socializare pentru o zi toridă
şi pentru un oraş mai mult mort decît aproape.

ce să mai spun?
e timpul să merg, asta face parte din ritual, merg,
ajung şi aştept să merg iar,
eu una aş mai sta , dar între mine şi ei există nelinişti
şi n-am chef astăzi de introspecţii
îmi spun a mia oară,
e timpul să-mi zbor creierii cumva, metaforic vorbind,
probabil aţi înţeles, la limita dintre mine şi restul meu
e un creier ce vrea să zboare uneori
deci
e timpul să plec, la naiba,
din toată carnea mea!



despre nedumerire




oamenii cred despre ei amănunte,
merg, dorm, dor, uită, şi există, şi spaima şi tăcerea.
oraşul trece agale prin ei, fîl, fîl, ca o pasăre speriată,
dau doi bani şi un cuib pentru speranţele mele .
cine vorbea?

teiul mustea iar de seminţe , sub el mese prelungi ca durere de dinţi
sau ca cea de despărţire,
de altul, de sine sau de nimeni,
mese,
tablouri, pereţi şi o gură de aer rece la orice întîlnire,
oamenii au reacţii ciudate cînd întîlnesc necunoscuţi.

şi pădurea şi lupii şi corbii şi viermii
şi
pînă la proba contrarie orice om are dreptul la viaţă.

oraşul tot oraş, doarme sau strigă ,
cînd nu doarme, strigă, de singurătate probabil,
oraşele se simt mereu singure, oamenii nu sînt oraşe, sînt cazemate şi
lanţuri şi
parcă în teiul cu pricina oraşul creşte, încet, încet,
pădurea.

duminică, 11 iulie 2010

despre obişnuinţă


oamenii au resturi, părţi din ei inutile,
le împart celorlalţi cu sentimentul că au făcut o fapta bună,
zîmbesc tardiv şi-ţi îndeasă pe gît o bucată din ei
vrei, nu vrei,
e felul lor de a-şi fi superiori cînd sînt singuri.
despre asta nu se vorbeşte, niciodată,
e un fel tacit de a se împărţi celorlalţi, cu menţiunea
că orice se plăteşte,
chiar şi ascultatul, compătimitul, înţelesul,
oamenii au felul lor de a se compensa cu tine
cînd vine vorba de a da.

ieri o vrabie îşi invăţa puiul să zboare,
teiul se pregătea de seminţe
şi norii, norii aveau aerul unui om adormit
nici, ploaie, nici soare, pe alocuri umbră.

mi-ai spus că iubirea e ceva aleatoriu,
aşa cum ai folosi cuvintele cînd scrii o poezie,
poate să fie, sau poate să nu fie
ceva de criticat.
şi de fapt, cititorul e altcineva decît criticul,
ca şi cum ai face dragoste de faţă cu toată lumea,
doar cel ce simte va tăcea,
ceilalţi doar vor vorbi, iar vrabia
vrabia va zbura, si va zbura,
tot timpul.

atinge-mă!
mă priveşti de parcă ai ajuns la ultima staţie,
ai mai merge, dar e tîrziu
şi e ultima cursă
atinge-mă!
o faci.
ai senzaţia că orice tren, metrou sau autobuz
ar avea o staţie în plus,
l-ai lua.
şi tac.

miercuri, 7 iulie 2010

cum se alină depărtarea


îmi tot spun, oamenii au limite, ca un tablou înrămat
sau ca o fîntînă, vin, trec, pleacă
şi nimic nu e mai important ca drumul.
îmi tot spun asta şi merg, respir, îmbrîncesc alţi oameni
ca şi cum locul meu ar fi mai aproape de privirea lor
înţeleg şi totuşi nu-mi amintesc asta cînd mă urc în autobuz
sau cînd îmi înşel bărbatul,
mă cert de fiecare dată şi uit , pentru că-mi iubesc mersul
şi umbra, şi liniştea, aleatorie, ca orice ochi de furtună.
despre mine vorbesc prea mult,
despre cei care doar sînt, cad, zîmbesc,
despre ei nu spun,
e ca o boală, mereu ceea ce mi se întîplă mie e mai important ca tăcerea
şi pentru asta pierd mereu cheile şi răsăritul şi atingerea.
mda, pare ciudat dar atingerea lipseşte cel mai mult din peisaj
şi din mine, pare o boală care se ia şi strică echilibrul unui loc
firesc ca o naştere .
aş vrea să zbor, îmi spun în clipele de beţie,
aş vrea să dorm, îmi spun în clipele de rătăcire,
aş vrea să tac, îmi spun cînd tac deja
mă dor atunci cuvintele, autobuzele, copii
şi ultimul om pe care l-am salutat din inerţie.
cîtă prefăcătorie să înghit
încît să merg, şi să merg, şi iar să merg
tot mai departe de mine?

sâmbătă, 3 iulie 2010

prea multe cuvinte sufocă întîmplarea


minute, disipare, puţină umbră,
horoscop, un zid , grafitii , dual,
atinge-mă
umbrele, pamflete şi nisip
poc, poc,
stingher, amănunte, rotund sînul,
pielea mea
lacune în lemn, sătule pagini
jaluzele aleatorii şi ochii de apă
linişte, teamă, un bivuac, fotografii
palmele tale
sticle goale, urăsc golul, copaci troznind,
prea mult lemn ,patul, un telefon negru furnică
şi taci
foc, fum ,ergonomic , cărţi,
azi mizez pe inima neagră
numerale, nume, minune
alb-violet, urme de dinţi, lăcuste
şi încă o dată fereastra
nu acum
tramvaie, conserve, uşi şi galantare,
ţi-e sete?
va ploua.
pic, pic,
minerale, un shot, la revedere.
firesc.

miercuri, 23 iunie 2010

din cînd în cînd visele nu se uită


inima mea ca un ţarc,
cai sălbateci , praf, foame, neputinţă

claxoane, vitrine, oameni asudînd,
roşu, interdicţii, sete.

de unde vin ploile, mamă?
mă uit în ochii ei şi simt povara
inevitabilă ca şi răspunsul
vin cînd oamenii plîng oameni...
de ce plîng ?
n-au timp pentru altceva.
ce e timpul, mamă?
ceva ce uiţi că-ţi macină visle.
tu visezi?
uneori, visez că dorm.

mîna ei în mîna mea,
copaci îmblînziţi şi blocuri dormind pătrat
oameni, mulţi oameni ,
priviri în gol şi umbra ei mai mică decît a mea
un pas şi-apoi un zîmbet mic
vreau să fiu mare.
de ce, draga mea?
pentru că oamenii mari plîng.

casa, holul lung şi întunecat , un teren părăsit,
camera mică
şi fata, jucîndu-se nevinovat
cu inima mea

uneori visez că dorm, atît de liniştit
ca o preerie cu cai sălbateci ca timpul,
ocolind trupul ei mic.


de ziua ta (fratelui meu)


cîte cuvinte are o iubire?
sssssssst...
cam cîtă inocenţă are un copil.
eşti sigur?
nu, dar totuşi cred.
te-am învăţat verbul a fi.
ştiu, dar a deveni m-au învăţat clipele.
despre munţi mai vorbeşti?
uneori cînd vîntul adoarme în palma mea
îmi amintesc.
mi-e dor de tine.
ştiu, noaptea seamănă cu şoapta ta:
"nu te mai mişca, vreau să visez"....

e doar o zi,
plouă, oamenii merg, mereu merg,
pîinea e rece,
mereu e rece,
în dimineaţa asta pereţii sînt albi
toţi sînt albi,
ştiu,
e ziua ta şi nu am culoare
cît să ajung la tine.

îţi aminteşti?
noaptea prindeam păstrăvi
pe acelaşi pod
unde ne lăsase copilăria.
îmi amintesc, dimineţa ne certa tata,
uitam să ne întoarcem.

ştii?
ştiu.
pentru noi doar,
a te naşte
e un cadou suficient
o viaţă.

marți, 15 iunie 2010

printre cîini oamenii aleargă


oamenii fac gesturi
se zdrobesc de pielea mea precum insectele pe parbriz,
cum?
trag aer în piept aşa cum aş fuma ultima ţigară
si aştept
oamenii fac gesturi, pielea mea se crapă,
un sac de box îmbătrinit
cînd?
îmi fac curaj şi merg, încet, cît să nu pierd amănunte,
o perdea pe jumătate trasă descoperă camera cu un gest feciorelnic,
umbra unui anunţ decupează din asfalt o altă trecere, zîmbesc,
doar un cîine se lasă păcălit,
miroase uşor a moarte ca un coş de gunoi plin,
plin de resturi şi amintiri, miroase uşor a moarte...
oamenii par debusolaţi şi eu,
eu n-am atîtea braţe să-i conduc
unde?
e tîrziu, grăbesc pasul
mă împrăştii printre ceilalţi
uniform,
cu aceeaşi sete cu care m-am oprit.
amănuntele rămîn pe trupul meu tatuaje,
vineţii precum iubirile grăbite
şi merg
cine?




joi, 10 iunie 2010

umbrelele au efect de ploaie


n-am înţeles niciodată de ce ploaia are efectul unei molime,
oamenii fug, se ascund, se împiedică şi se ridică
cu viteză mai mare decît se umplu două destine.
printre ei oraşul se întinde,
ca după un somn lung, sau ca după o anestezie,
lumina pulsează casele ca pe o inimă,
oamenii intră, ies, de fiecare dată în acelaşi loc
şi dacă ploaia i-ar rătăci ?
ar aştepta trenul la capătul peronului,
aşa cum fac doar cei singuri
imuni la asta şi la capriciile celorlaţi.

ţi-am spus doua cuvinte ca un trup de care să-ţi agăţi liniştea,
noaptea visele ieşeau din case ca din ouă,
mi-ai cuprins tîmplele cu palmele,
se circula pe străzi ca pe marginea sufletului,
îmi amintesc şoapta ta, tremurînd ca o frunză
la semafor se aştepta atingerea,
nimic nu-i mai aproape de trupul meu ca norii
accidental apăreau şi copii, debusolînd reclamele la prezervative
clipeam haotic şi am renunţat.

bătrîna cerşea, mereu am fugit de bătrîni,
n-am înţeles niciodată de ce plînsul unui copil atrage privirile tuturor,
mîna întinsă îmi amorţea pasul
chipul tău şi justificările.

ploaia încă are efectul unei molime,
oraşul adoarme liniştit,
chiar şi copii au tendinţa să uite,
ochii tăi mai caută norii,
m-am tratat de iubire cînd mi-am deschis afacere proprie:
"Desenaţi pe suflet cu sentimente lavabile"

în definitiv, nimic nu e fără preţ.
,
,
,
,
,
,
,
,
fotografie primită în dar pentru inspiraţie de la Matei Cătălin

joi, 3 iunie 2010

prea simplu pentru un poet


vorbeşte cu mine!
cît cîntăreşte o iubire?

e seară, oamenii se retrag ,
drumuri nespuse atîrnă greu şi lumina renunţă.
înainte de somn nici umbrele nu mişcă.

vorbeşte cu mine!
cînd am rîs ultima oară, împreună?

pe pereţi tablouri despică monotonia
aşa cum aşternutul acaparează liniştea,
un freamăt pătrunde în simţuri ca o molimă
nu-şi mai aminteşte nimeni gestul.

vorbeşte cu mine!
spune-mi unde se termină sufletul nostru?

spaţii pustii sînt locurile de joacă
copii au plecat cu aerul unor maturi invocînd armistiţiul,
la doi paşi cîinii dau ocol
jumătate acceptaţi, jumătate alungaţi, din inerţia
de-a împărţi chiar şi lucrurile simple.

vorbeşte cu mine!

fără adăpost clipele pierdute se-adună
se-nfing în suflet fără rădăcini,
şi cresc nespusele atingeri
tot cresc,
cuvintele se sting, încet, încet,
eşalonînd uitările.

acum să taci!
mi-am amintit cum palmele
sînt locuri unde trupuri îşi vorbesc.

acum să taci, mi-am amintit...



joi, 27 mai 2010

oamenii ca pîinea


cînd travesez, în maşini oamenii strigă
înlăuntru, un ecou al singurătăţii.
îmi bag mîinile în buzunar ca şi cum aş frămînta pîinea
şi nu mă grăbesc,
de celaltă parte stau trotuare, case, vitrine
şi nu-mi amintesc ultima dată cînd am traversat un om.
există şi păsări, roind frenetic printre noi
căutînd , se pare, un loc unde să-şi odihnească frica,
ridic ochii spre ele cu teama celui condamnat la spînzurătoare
spre funia ce animă miasmele.
despre ele nu vorbesc des, sînt ca un semafor
cînd vine vorba de amintiri...
cineva m-a luat de mînă de parca împingea o barcă la mal,
eu tot gesticulam că vreau să savurez trecerea,
nimic,
nu m-am înţeles cu el, mi-a rupt ritmul meu liniştit
şi introspecţia inutilă.
pe partea cealaltă a strazii
oamenii se grăbeau şi-am izbucnit în plîns.
o bătrînă m-a întrebat de apă,
eu am tras aer în piept şi-am plecat
obosită de oraşul cald.
mă priveau ciudat două vrăbii şi bătrîna însetată.
mi-am spus, la naiba!
mi-e dor!
pe unde treceam, oamenii aveau gust de pîine.

marți, 25 mai 2010

patul cu păpuşi


cînd oamenii dorm, sufletele îşi spun poveşti.
poţi asculta un suflet îmbrăcat, zîmbind sau uitînd,
aşa cum poţi dormi într-un pat gol, ca o păpuşă
aşteptînd ca cineva să te ţină în braţe,
să te iubească sau să te urască pentru că i-ai alungat singurătatea.

unii oameni nu au suflet, părăsiţi cînd dimineaţa au uitat
să deschidă larg ferestrele, braţele, ochii,
atunci copilăria moare, păpuşile îşi iau darul,
iar oameni aceştia dorm îmbrăcaţi,
departe de atingerea poveştilor.

nu ştiu să te urăsc, sau să te iubesc,
să te iau în braţe ca pe o amintire de care nu scap,
sau să mă ridic, să deschid fereastra şi să-ţi arăt
cum te poţi îmbrăca.

ştiu doar că dincolo de aparenţe
sînt oameni care îşi rup din carne
bucăţi,
cît să-i ajungă unui suflet plecat
pentru un drum înapoi.

sâmbătă, 22 mai 2010

nimicuri


pleoapele mă decupează din jur, cuvîntul
mă cerne.
palmele au urme de vînt, ca o amintire a nopţii,
a zborului.
tălpile caută fîntîni cu fiecare pas, mai adînc,
spre curgere.
pielea caldă, rece, uscată sau albă îşi cere odihna
odată cu toamna.
pîntecul meu rodeşte odată în viaţă,
umplînd golul dintre lumi.
am învăţat că îngerii au aripi şi romanele sfîrşit,
că apele sînt şi dulci şi sărate, iar muntele doar e.
am uitat că nisipul e timp,
că aromele sînt trupuri moarte,
că zîmbetul pecetluieşte povara.
am uitat...
trupul meu e delimitat,
de pleoape,
de palme, de gol,
eu încă învăţ cum să fiu
dincolo de amănunte,
om.

luni, 17 mai 2010

despre promisiuni


i-am promis fiicei mele că nu va suferi niciodată,
mă dor şi zîmbetele de atunci,

înger îngeraşul meu...

dacă ar fi să contabilizez toate gesturile inutile,
aş spune că a deschide uşa are întîietate,
nu vreau să plec, să vin , să primesc într-o cutie cu ferestre
nu vreau să am uşă,

ce mi te-a dat ...

îmi pot zugrăvi sufletul, îi pot pune şi termopane, sau îl pot izola termic,
e la fel de inutil ca o încuietoare pusă inimii,
dacă plouă pătrunde în carne acelaşi miros de igrasie egal cu singurătatea

eu sînt mic,

oamenii au drumuri, la asta se rezumă în ultimul timp,
eu visez la cai şi la păduri crescute din carne,
ceva ce nu vrei să epilezi, ceva în care ai vrea să te pierzi
departe

tu fă-mă mare..

mi-am amintit de promisiunea făcută fetei,
am strîns tare din dinţi şi am tăiat tot ce mă lega de trecut
mi-au curs din vene munţi, cuvinte, gesturi,
nu-mi mai amintesc, cred că nici n-aş fi vrut,
cum mă cheamă, cum o chemă,
a rămas insistentă şi dureroasă doar promisiunea

eu sînt slab

nu pot merge, palmele mele sînt fluturi, tălpile flori,
nu pot vorbi, gura mea adăposteşte lilieci,
nu pot vedea, din ochi îmi curg rîuri căutînd ,
nu pot simţi, pielea mea e loc de popas pentru cerbi,
sînt sperioşi şi-ţi trec prin carne fuga,
pot doar să-mi amintesc,

tu fă-mă tare...

copila mai cade,
mai cade, mai cade....

eu o ridic odată cu pămîntul
şi-i promit,
că nu va suferi,
niciodată.



despre ispăşire iar


sînt vinovată, m-am născut,
mama m-a luat tîrziu în braţe, ca şi cum vina mea a fost
că n-am spus.
despre cuvinte nu pot vorbi cu ele,
ar fi ca şi cum aş picta oglinda în fiecare dimineaţă
minţindu-mă alături de semnele de puctuaţie
cu nonşalanţa culorii, obişnuită să fie în nuanţe.
am greşit, am călcat iarba în locuri interzise aşa cum am mîncat
carne în zilele de post,
fără relevanţă atîta vreme cît ceasul merge cu acelşi ritm pentru toţi,
cu aceleşi bătăi de inimă numărînd paşii.
mai am un singur dor,
spun asta pentru că ar trebui să fie,
în fiecare din noi ca o povară, ca un loc unde am vrea să ajungem
clipa cînd vom tăcea,
dar nu am atîta suflet pentru asta.
deşi la limita mea oamenii, strazile, cuvintele,
sînt entităţi, aş vrea să cred
că dacă aş întinde mîna
cineva, oricine,
o va apuca.

duminică, 16 mai 2010

despre ispăşire


încui uşa nu pentru că mi-e frică de hoţi,
din obişnuinţa de a mă ţine departe de restul lumii,
de cele mai multe ori hoţul e în mine,
nu-mi place să primesc flori, dar ofer, din inerţia gestului,
pentru că mă văd murind, artificială.
îmi înşel bărbatul şi o fac în fiecare zi cînd dimineaţa mă întreb
unde-i cel ce nu deschide braţele decît să mă cuprindă?
în timpul cînd nu face asta ar trebui să tacă
şi-i urăsc pe cei ce mă coboară cu picioarele pe pămînt,
fie doar pentru o iubire.
despre amănunte nu vorbesc acum, din plictisela ce-mi macină zîmbetul,
am uitat ,asta dacă am ştiut vreodată, deşi simt,
că oamenii au două sensuri.
pe unul înaintezi ca şi cum ai înfrunta trenul,
tu crezîndu-te gară,
pe celălalt fugi, fără nici o explicaţie faţă de tine,
spre nicăieri.
pentru că sînt om mai cred că mi se cuvin discuţiile despre amănunte,
nesemnificative dacă aş fi fost brad, sau pîine, sau
doar instinct.
mă trezesc de fiecare dată aşteptînd
ca cineva să mă viziteze,
în timp ce-mi ispăşesc viaţa.

miercuri, 12 mai 2010

dimineţi


cînd îmi beau cafeaua citesc, din obişnuinţă,
oamenii trec de pe un trotuar pe altul doar să-şi ajungă rîndul,
fata mea strigă: la semafor e roşu!
eu înţepnesc ca un munte sub unghii,
aştept verde-pădure să pot înainta,
aiuereli de fiinţă adormită, odată cu visele, cu simţurile, cu cotidianul....
dimineaţa îmi beau cafeua şi citesc,
fără nici o legătură cu vremea, sau cu mama, sau cu ştirile,
sufletul meu are mentalitatea peştelui, dacă îl momeşti cum trebuie
se sacrifică,
asta nu se întîmplă la cafea, doar mai tîrziu, cînd clipele au deja riduri
şi posesorii lor îşi fac griji despre valoarea timpului.
cind îmi beau cafeaua nu gîndesc,
despre ele nu spun niciodata în cuvinte că ar fi,
prefer să dau ochii peste cap ca şi cu aş întoarce un suflet pe dos,
şi să epatez, într-un tablou liniştit, eventual ca o mamă cu pruncul în braţe.
e o scuză viabilă cînd vrei să uite lumea de tine,
ca un bilet, nefolosit niciodată pentru transpotul în comun.
dimineaţa toate sufletele sînt calde,
mie îmi place cafeaua rece şi cuvîntul
zidit ca o închisoare , dimineaţa,
îmi place să tac.

habar nu am


n-am ştiut niciodată de ce gările au miros de humă
şi de ce peroanele sînt lungi, mai lungi decît aşteptarea,
n-am ştiut de ce fragii au miros de copil, de ce,
dacă locul lor e alături de stînci,
despre oameni mi-e greu să vorbesc,
ţin minte doar că vizualizam scările, sobre şi reci ca într-o bibliotecă
de cîte ori un om îmi spunea numele.
acum nu-mi mai amintesc mirosul de mamă,
nici textura prafului cînd alergam după cireşe,
pentru păstrăvi am un loc aparte în uitare,
acolo unde rîul prima cînd frînturi din copilărie se oglindeau în ape .
tata iubea cerul, mama pămîntul,
n-am înţeles niciodată diviziunea dintre părinte şi restul omului din el.
acum fata mea are ochii cruzi şi judecă culorile după un sistem străin,
tot ce s-a scris ,tot ce s-a pictat în mine are aromă de mucegai,
copila nu ştie timpul , în inima ei cresc fluturi, mari, atît de mari
încît tulbură orice şedere.
pentru o echitate a neştiinţei
eu n-am ce să-mi mai amintesc,
ea are ce să mai promită.



duminică, 9 mai 2010

sete


aş putea să tac, pentru că tăcerea e apanajul iubirii,
sau aş putea să cer, pentru că om fiind mai vreau să fiu.
despre alte paralele doar timpul poate vorbi, subţiat adeseori
ca o transfuzie , de sînge, de personalitate, de renunţare.
dacă mulţi cred în echitatea cumpenei , eu cum să-mi pun gîndurile amanet?
nimic din ce aş da nu are culoarea vîntului sau mirosul trupului plecat.
despre moarte nu vorbim, aşa cum bărbaţii nu nasc,
doar despre laturi, mai mult sau mai puţin paralele cu durerea,
din asta mai răsar frînturi de oameni ascultînd.
există în fiecare din noi un început, ca o bibliotecă,
prea greu de parcurs într-o clipă, şi totuşi,
există frunze ce-şi ştiu rostul, ca o pagină ce ne este,inevitabil
sfîrşit.
nici mama nu-şi mai aminteşte de mine,
e timpul ca trenul să-şi curgă calea
aşa cum aştept de o viaţă tăcerea
să-mi tulbure mersul ,
spre zbor.


astăzi


fiecărui bărbat din viaţa mea îi spun
nu-ţi începe viaţa cu mine, există locuri de unde poţi face asta
ca aşteptarea în gară, ca mersul la biserică,
toate depind de tine, nu exagera, omul din mine are limite de carne
şi de simţ, dincolo de cuvinte toţi sîntem albi, sau negri, cumva,
dincolo de mine pămîntul are formă de unghii
şi urlă , din recunoştinţă la lună.
îţi mai aminteşti ziua cînd m-ai privit în ochi,
ca un început, ca o rugă, ca un îndemn,
eu am respirat puţin mai adînc şi am crezut că pomii au regrete?
despre amintiri şi rădăcini se discuta
într-o lume paralelă, şi atît de catifelată,
ca o uitare, despre noi.
am iubit aşa cum cad frunzele toamna, din inerţie,
am suferit aşa cun se nasc case, din amintiri,
şi-am fost nimic, aşa cum înfloresc liliacii, din convingere.
cum să-ţi vorbesc despre popas cînd ochii tău au marea?
mă las pe praguri praf şi tac, eu ştiu cum aştepţi din umbră
să te surprindă ,să te amîne , să te implice inevitabil,
depărtarea.
despre alte moduri de a răsări nici pămîntul nu-ţi poate vorbi,
eu tac şi cred că la capătul mîinii palmele stau
doar să cuprindă.

miercuri, 5 mai 2010

despre copilărie


nu, nu mi-e frică de negru, noaptea îmi linişteşte amintirile,
mi-e dor de liliac, şi de mirosul de tren, cel vechi,
la capătul răbdării bunica şi secera prea mare pentru un suflet atît de crud,
soarele, cînepa, inul şi setea mereu perezentă într-o copilărie,
fuga, pedeapsa şi apoi nucul din care nu cădeam odată cu toamna.
prinos de brazi şi păstrăvii ce-şi alegeau sfîrşitul în cina noastră,
departe de mine toate,
departe ca marea pe care mama nu a văzut-o niciodată
cu toată sarea ce se odihnea din cînd în cînd în părul ei.
cum să cred casele că au camere ca o inimă,
să intre şi să iasă din ele omul,
fără amintiri, fără regrete, fără trecut?
nu cred, sînt atee de cînd prima mea rugă a fost condiţia mesei,
acum nu mai contează, foamea e apanajul celor ce cresc
acum nu mai cred pentru că nu mai găsesc liliacul,
cel sălbatec,
nici trenul cu miros de nuc,
sau tatăl ce ne aducea mai aproape de brazi.
acum noaptea are aromă de cafea şi ţigări mentolate,
undeva în colţul inimii se revoltă iernile lungi
din care nu ieşea omul fără pădure.
nu, nu mi-e frică de negru,
noaptea mă cuibăresc în braţe şi tac,
atunci toate amintirile au gustul copilei
uşor amărui, ca o povară dragă.
la capătul cuvintelor stau doar gesturi ,
desenate pe trup pentru totdeauna
ca o haină
de vreme bună.



marți, 4 mai 2010

peste ape


cîte minuni crezi că poate face uitarea?
oamenii îşi spun poveşti, îşi plimbă cîinii, fac copii,
apoi renunţă.
există uşi care stau în sufletul lor pînă devin rotude, ca o perlă.
mi-aş amaneta sufletul pentru ceva interzis
aşa cum mi-aş smulge din gest atingerea.
pare tardiv şi pueril în acelaşi timp, dar eu ştiu,
să-ţi crească munţii din carne e un lucru dureros
şi nicidecum rotund.
pentru amatori s-au inventat grijile şi nopţile nedormite,
de parcă asta ar rezolva ecuaţia.
tăcerea...
instinctivă ca şi viaţa e ceea ce trecem prin noi ca prin sită,
rămîn acele nerostiri, rotune cum spuneam ,
să ne macine.
mama mea îmbătrîneşte, cîinele meu a murit de mult,
copila creşte în legea ei şi eu,
eu mi-aş amaneta sufletul pentru o gură de aer proaspăt,
pentru mai mult loc sub umbră,
pentru un timp mai lent,
copii cresc repede, odată cu durerea,
şi eu , eu îmbătînesc odată cu brazii
cu trotuarele, cu visele,
şi-mi ţin în braţe amintirile
ca şi cum mi-aş legăna pruncul,
murmurînd cîntece de adormit omul.

luni, 26 aprilie 2010

omul cuvînt


există cuvinte mai dureroase decît oamenii
şi oameni mai simpli decît cuvîntul
între două feţe ale oglinzii stau
indecent uneori, aşteptînd ca ceva să spună.
pentru mine oamenii au două sensuri
unul înlăuntru, fără urmă de frivolitate, sau cu,
altul dinspre mine, ca o extensie a ceea ce nu voi fi vreodată.
sînt oameni mai grei decît cuvîntul,
merg şi sufletul meu suferă, ca un gambit
din cel mai mic spre cel mai mare rost,
suferă.
sînt cuvinte mai profunde ca o minte de om
le evit, le rostesc, le atrag, le combin
şi totuşi ,
într-un final de text se întrupează în punct.
nu pot depăşi răscrucea dintre ceea ce se spune şi ceea ce este
în definitiv orice om are cuvîntul lui
aşa cum orice cuvînt are omul lui,
pentru cine nu poate
există tabloul,
cel din care ieşim în fiecare dimineaţă să ne bem cafeaua
departe, credem noi, de amănuntele
unei rostiri,
dealtfel, fireşti.


marți, 6 aprilie 2010

cercuri


trupul meu se termină acolo unde încep ceilalţi
cît de aprope să-mi fiu?
mă amăgesc cu gîndul că sînt o scoică
şi toate rănile mele au valoare pentru ei.
cui să-i pese cînd locul comun e indiferenţa?
mai am nevoie de ani, să-i pun clipă peste clipă povară,
să-mi amintesc cum ne naştem şi murim singuri.
despre trăit e cam acelaşi lucru,
dacă nu faci ceva să tulburi echilibrul altcuiva
dacă nu faci asta în aşa fel încît să-l şi prinzi cînd cade,
rezultatul e doar liniştea
ancestrală, încă simt că trăiesc într-o peşteră în care singurătatea
îmi desprinde din suflet imagini
greu scrijelite .
unde începem şi unde ne terminăm noi?
simt cum oamenii din jurul meu putrezesc înlăuntru,
sufletele strivite de ziduri mă încîntă şi mă sperie,
am renunţat de mult să mai întindem mîinile, chiar şi înspre noi.
îmi amintesc o carte şi senzaţia că de cîte ori cunosc un om,
parcă fac picnic în sufletul lui
şi apoi plec,
fără mizeriile ce-mi umbreau conştiinţa.
asta sîntem, un coş de gunoi în care alţii
îşi lasă singurătatea.

din mine


încep fiecare zi ca şi cum aş rupe dintr-o carte paginile
pînă la urmă va rămîne doar un suport pentru ce a fost,
îmi amintesc, ăsta e cel mai greu lucru peste care trebuie să trec.
cu cît sînt mai vechi amintirile cu atît mai greu respir
din copilărie vin vise, atît de dense că nu-mi mai simt trupul,ireal într-o lume verde.
da, verde, pentru că atunci copacii aveau nume şi pietrele rost,
acum...nu-mi mai dat seama unde începe şi unde se termină camera
m-am contopit cu zidul din jur şi tac, adăpostind iluzii
şi ferestre, închise, pentru că dincolo cerul erodează singurătatea
şi nu mi-aş mai justifica depresiile.
mi-e dor de apă, de vînt, de umbră,
îmi port dorul ca pe o răscruce, în care stau şi aştept timpul
să-mi poarte regretele.
mai ştiu, mai simt mirosul de frică,
tema mea de oameni maturi,
şi totuşi îmi port indiferenţa ca pe o virtute
înlăuntru mă doare copilăria,
ca un obiect străin
şi totuşi atît de familiar.


luni, 5 aprilie 2010

autobiografie


ce sînt?
un nume pe care îl uiţi, inevitabil la prima rostire,
apoi o chemare, dacă amintirea există,
un chip, la fel de uşor uitat ca un număr de telefon,
inedit şi totuşi inutil de memorat,
o răsuflare, inconştientă ca şi iubirea, caldă şi rece,
repetabilă ca povara, greu de definit şi uşor de ignorat.
ce-aş fi?
un loc, o stîncă, un abis, un sfîrşit, o lacrimă, nimic.
îmi sînt cunoscute braţele şi paşii,
zîmbetul şi golul,
cel pe care-l lasă lumea de cîte ori pleacă,
cum să definesc un pic de carne cu ochi şi aripi înlăuntru?
nu sînt , dar am fost copil,
am fost, dar nu voi mai fi bătrînă,
mă leagă de pămînt umbra şi sentimentul că am început ceva
ce trebuie terminat.
astăzi sînt un om trist,
mîine voi fi cuvînt, lipsă, mîngîiere.
pentru cine nu mă cunoaşte sînt o variabilă poveste
în rest, prezent şi trecut, tatuaj în timp aleatoriu.
un singur lucru cert,firesc şi conştient,
sînt mamă.

duminică, 4 aprilie 2010

e vremea....


e vremea cînd copacii urlă, urăsc părerea tuturor,
cum că mugurii ar trozni, urlă de fapt cu neputinţa copilului
silit să crească.
cineva e mereu de vină, timpul, natura, anotimpul,
cine să lecuiască de un perpetuu început copacii?
pe noi cine să ne înveţe din nou mersul?
îmi amintesc pădurea jilavă, mirosind a moarte şi a umbră
şi primăvara răscolindu-i măruntaiele,
şi durerea,
spaima ghioceilor prematuri într-un verde absent,
mirosul crud de liliac sălbatec
atît de dens că-ţi dădeau lacrimile,
brebeneii plini de carne ascunşi printre zboruri moarte,
e vremea naşterii, a agoniei şi a unui nou neînţeles.
deschid fereastra ca şi cum mi-aş tăia venele,
să intre, să iasă din mine, din jur, tot ce mă reţine,
e vremea să-mi amintesc,
şi oamenii ies uneori din ei ,
inocenţi

sâmbătă, 3 aprilie 2010

cu dor de carne


ţi-am spus, mai lasă naibii ruşinea
apucă-mi trupul aşa cum ai muşca dintr-o pîine
orice leziune are în ea un dram de plăcere.
mai lasă naibii amintirea şi spune-ţi cuvinte de ocară,
din cînd în cînd uşile îşi pierd zăvorul
şi răstignesc .
timp de o săptămînă am visat cum pescuiam păstrăvi
pe rîul acela prieten şi duşman, ca un film vechi,
ca o aşchie sub unghie
pescuiam, din inerţia naturii, treceam cîrligul prin noi şi aşteptam
feerii de primăvară cu miros de liliac sălbatic şi lemn ud
oare de ce?
în definitiv între noi şi noi stă doar vîntul
cu atîtea cicatrici de la adăposturi , încît mi-e teamă
că pămîntul n-o să mai respire.
un dram de noroc, prag de pădure, licurici albi împletind
inegal poteci şi...
mîinile tale contopindu-se cu umbra.
mai lasă naibii tăcerea
şi urlă-mi trupul cu setea lupului, de sînge.



vineri, 2 aprilie 2010

unii oameni stau în ei


unii oameni sînt ca o pensulă,
trec şi ne amintesc culoarea,
alţii au trupul adînc, ascuns în atîta pămînt
cît pot ţine două braţe departe lumea.
eu nu ştiu unde să-mi aşez palmele
în jurul meu e atîta aer şi atîţia oameni respiră
încît pot doar să mă întreb.
întrebarea are mereu ca efect liniştea.
ţi-aş fi cerut doar două braţe,
dar un singur loc
n-ajunge pentru o iubire.
unii oameni au chipul ascuns de oglindă,
în spatele ei sînt,
eu cred că nu-i bine să calci iarba
proporţional cu ea cresc norii
şi iubesc ploaia
cînd toţi oamenii fug
departe de îndemnul
curgerii.


miercuri, 17 martie 2010

instantanee


cineva mi-a furat culoarea,
cea albă, ninge tot mai des cu depresii
pe strada mea trec oameni, da, oameni,
după mers ai crede că sînt şerpi, se apropie de pămînt
ca ziua de noapte.
eu zîmbesc, în venele noastre curge aleatoriu,
cu aceleaşi nuanţe şi gusturi ca trupurile,timpul,
aceleaşi umbre murdăresc drumul,
copacii au ritmul lor.
oamenii de pe strada mea trec desfrunziţi ades,
nu ştiu anotimpurile, nici floarea,
eu tac, ieri mi-am uitat sufletul într-o pasăre şi-am ameţit,
oboseala, mi-am zis, de ce să cred că aerul dăunează
nu zborul, aerul.
îmi pun tălpile unde cred că nu cad
acolo uneori visele ies şi mă împiedică să merg.
pe strada mea trec ades oemeni,
sau aşa văd,
în vene ne curge pămîntul
ceva tot vrea să zboare,
de aripi
n-avem loc,
pe strada mea trec ades, prea singură
pentru o pală de vînt.

marți, 2 martie 2010

dacă aş muri


ar rătăci neterminate gînduri căutîndu-se,
ştiu braţe ce ar fi atît de aproape de trup
încît ar rupe inima din el.
n-ar mai fi umbre să-mi ducă povara
nici tăceri să lase amprente ca o vioară pe care-ţi uiţi
la nesfîrşit trupul,
aş crede că am ezitat să-mi leg de carne prezentul,
dar nu, probabil că n-aş şti cum durerea se uită
voi fi doar un rîs, un zîmbet, o rugă,
fără intenţie m-aş aşeza la masă
din inerţia locului ocupat pentru că este.
nu există certitudini, nici limanuri, nici îngeri
doar un spaţiu ce va aduce aminte.
fără regrete pămîntul îşi va cere odihna
şi vîntul va fi mai liber cu o viaţă,
natural, aş spune acum, toate se întorc la origini
mai puţin pîntecul.
dacă aş muri ,m-ar trezi copila
n-aş suporta plînsul ei,
mi-aş aduna trupul
şi-aş fi la nesfîrşit ,
nu pot să o văd plîngînd,
nu pot.
dacă aş muri, să nu plîngă,
altfel nu pot.

joi, 11 februarie 2010

despre altceva


plouă de parcă cerul are rădăcini în mine
alb timpul impune limite şi tac,
fluturii au aripi moi, aleatoriu gîndite
firesc balanţe înclină spre ieri.
e o ultimă rugă pasul, nisipul cere clepsidra
şi tac calendare, de zid
din doi în doi numărăm iubirea
ca un baston ,ispitei
şi ninge, ca o derogare de la reguli,
albe aripi îmi sfîşîie trupul
nu vreau să zbor,
doar temelia şi frigul, atît.
atemporale gesturi despică lumea noastră în două,
un loc de odihnit gînduri,
alt loc de înteţit palme
şi peste, trupurile noastre obosite renunţînd.
mi-e dor de tine ca de copilaria mea.
în tot ce sîntem există un loc
ca o cutie poştală
unde îţi trimiţi visele.
identice locuri ne fac
inocenţi.
somn uşor.

sâmbătă, 6 februarie 2010

aberaţii pe note înalte


a fost ziua mea,
ne-am pus braţale unul în altul
ca într-un pahar adînc visele,
unii au zimbit,
alţii au curs, efectul de timp a trecut
nu mai e ziua mea,
oamenii mă privesc molcom, la fel,
mi-e teamă, am un an în plus şi o inimă
cum să împart la toţi?
ma simt ca o casă,
intră şi ies cum vor,
iluzii, pereţi, gesturi şi umbre
la final, sîntem toţi

mi-e teamă,
am limite de carne şi un termen
iubirea expiră ades
balansez în palme fîntîni
şi tac
timpul îmi gravează pe umeri povara.
succint povestesc, n-am loc de impresii,
e ziua mea
şi copila
nu-i lîngă
să-mi stingă depresii.

în toate-i un loc
comun ca o gară
şi trece un an,
să fie.
mi-e dor de voi
într-o doară.

a fost ziua mea şi un ban
face timpul să treacă
prin aripi ca vîntul,
despică o treaptă.

e loc pentru doi , o stare
şi-atît,
şi ştii doar noi
ne vom ţine etern de urît.

nimic mai normal ca o seară sub vie
şi greieri, şi vin, şi iarnă
o mie.........

a fost şi de timp mai avem
înainte, liman
să ne spunem cuvinte.

a fost şi de rest
primim
amănunte.