da

sufletul meu cere, cerşetor la limita vieţii,
oamenii trec, oamenii dau, oamenii au,
eu tac.
adun nimic cu nimic,
copii cu plete de aur,
anotimpuri etrene şi soare,
deschid inimi ca pe scoici,
perle sau nu,
mă uit la trupul despicat şi nu mai vreau nimic!
doar o adiere de braţ peste umărul meu,
şoapta mamei cînd nu adormeam
şi vuietul nopţii,
focul şi umbra iubirii.
mi-am lăsat sufletul la răscruce,
ca o moară , ca un vînt, ca un călător nehotărît.
acum adun zilele,
zilele de cînd nu mi-ai mai spus
te iubesc....
doar noaptea mai cer lumină,
şi adorm aşteptînd apusuri,
clipe cînd trupuri abdică tăcerea.
spre zori,
nimic,
şi totuşi eternul...
da!