vineri, 30 octombrie 2009

aberaţii atemporale

eram ultima rugă a somnului
locul unde
se aduna casa în jur
uitai încleştarea morţii
în respiraţia mea tăcînd
ca un foc mocnit

mă decupai din aer cu jindul fiarei
flămînd în locul unde bate inima,
mirosul meu tot mai departe-ţi purta
paşii de ochi ce cumpăneau
trezirea.

din mine n-a rămas
decît trecerea,
o uşă deschisă ca o rană în palma ta ,
amintirea unei clipe
atemporale

2 comentarii:

Mirela spunea...

de vorbesti timpului trecut
mainile se-nclesteaza
dincolo de a fi
prinzi fluturi din zbor
sperand ca in loc de aripi
sa-ti creasca zborul
direct din inima
spre lume
si inapoi
pe drumul pacatului

in trecut oamenii
zburau pana la ceruri
doar c-un stol de ganduri
adunate manunchi,
in inima.

:)))

ciuvica spunea...

mini, mini....inspirată.