în pragul iernii oraşele se cuibăresc în oameni

nimic nu deschide spaţiul
pînă la abandon
ca singurătatea
inspir o lume amestecată,unică, fragilă,
încerc să mă destind,
eu am limite de carne,
dar ea mă crede inumană
închid ochii privesc, conturez, colorez, apropii,
adun palmele
simt, definesc, resping,
prea multe par incerte
mă zbat,
pe piepul meu stau vineţi paşi,
rădăcini, fîntîni, morminte, tăceri.
eu scrisă aşa
îmi închipui că am o mie de ani
şi puteri nelimitate
construiesc în jur cocon
strivesc, urăsc, inspir, inspir...
voi medita o vreme la tot ce-am adunat
sub aerul ce tace
odată cu suferinţa

e ger, iar
la extreme şi vîntul se ascunde
în crisalidele oameni.