atemporale

noaptea oamenii au trupul gol ,
lumina e un lucru trist,
spre dimineaţă visele se trec, frunze rătăcind copacul.
pentu fiecare mîngîere amintiri,
seci şi reci oameni de zăpadă ce uită.

e greu de spus în cuvinte ce margini are singurătatea,
îţi aduci aminte, stingi lumina sau închizi ochii,
ca o pîine, cam aşa o simţi
o foame şi un dor de a te împărţi.
nu plîng oamenii din atîta lucru, doar suflete se dezbracă de trup
şi zboară.

mi-am spus că liniştea e modul banal de a adormi timpul
şi-am urlat luna pîna la soare,
mi-au zîmbit copiii, mereu zimbesc, orice ai face
sinceri, nu te poţi ascunde în spatele lor,
nu ai gîndul, doar tendinţa de a da, iar ,ca o pîine.

mă obsedează mirosul ei şi zgomotul obosit al brutăriilor.

noaptea oamenii au trupul gol, şi simt,
spre dimineaţă pleacă, trenuri din gări,
cu o destinaţie fixă şi dorul nebun de altceva
un telefon, sau o ţigară în mînă.

există un echilibru în toate, iubirea ca un plasture,
peste buze, peste drum, peste gest,
inactivi oameni fericiţi şi singuri,
un cuib, gol şi plin...
amintiri de aripi şi copii
zile şi nopţi cu lună şi lumină,
zîmbind.