despre şotron

ssst!
asta mă scoate din meditaţie. sau ce naiba făceam eu acolo. un parc, o bancă, o alee rătăcită, puţini trecători la ora asta a zilei, apropape de apus.
sst!
mă revolt puţin! nu spuneam nimic, doar priveam vag un tufiş puţin ofilit şi încercam să mă bucur de ziua ce moare.
sst!
mă ridic puţin contrariată, mai mult de ochii lumii, am senzaţia că am luat-o razna. cîţiva părinţi îşi duc odraslele la culcare, e atît de cald încît nu mai ştii unde mergi, nu mai zboară păsări, nici vîntul nu-şi face curaj să tulbure arşiţa.
sssssst!
în jur, nimic, oameni ce pleacă, pomii ce suferă, căldură mai mult decît duce un suflet, nu înţeleg, se tot întunecă, oraşul parcă se întinde, dincolo de limite, se întinde, topit într-o acalmie generală.
sssst!
deja nu mai suport! de ce eu?
un hohot de rîs îmi tulbură introspecţia.
şi rîde, şi rîde de mă apucă nervii!
şi rîd şi eu ca proasta, fără reper.
şi gata. cu rîsul meu s-a terminat totul. respir adînc, cred că am luat-o razna, de la căldura,
ador liniştea ..
sssst!
sar în sus ca la ultima judecată!
nu înţeleg nimic, rîde apoi,
mi se pare ca-i banca de sub mine,
că-i luna, că-i tufişul analizat mai devreme.
ssst!
accept. în sufletul meu liniştea, ca o povară,
stelele rîd, vesele,
eu tac.

ssst!


ştiu, zăpăcitelor, mă cert cu ele,
nu iubesc dimineaţa!

pe trotuar, şotronul se ceartă cu trecători,
ssst,
umbra  mea e mai vie decît sufletul tău!