miercuri, 23 iunie 2010

din cînd în cînd visele nu se uită


inima mea ca un ţarc,
cai sălbateci , praf, foame, neputinţă

claxoane, vitrine, oameni asudînd,
roşu, interdicţii, sete.

de unde vin ploile, mamă?
mă uit în ochii ei şi simt povara
inevitabilă ca şi răspunsul
vin cînd oamenii plîng oameni...
de ce plîng ?
n-au timp pentru altceva.
ce e timpul, mamă?
ceva ce uiţi că-ţi macină visle.
tu visezi?
uneori, visez că dorm.

mîna ei în mîna mea,
copaci îmblînziţi şi blocuri dormind pătrat
oameni, mulţi oameni ,
priviri în gol şi umbra ei mai mică decît a mea
un pas şi-apoi un zîmbet mic
vreau să fiu mare.
de ce, draga mea?
pentru că oamenii mari plîng.

casa, holul lung şi întunecat , un teren părăsit,
camera mică
şi fata, jucîndu-se nevinovat
cu inima mea

uneori visez că dorm, atît de liniştit
ca o preerie cu cai sălbateci ca timpul,
ocolind trupul ei mic.


3 comentarii:

Dan Cristian Iordache spunea...

bravo Catalina este un poem foarte reusit m/a emotionat

grasa spunea...

bravo graso...superba,emotionanta,place mult!pup

ciuvica spunea...

mulţumesc!
mi-e dor de tine, graso!

yoni, mă bucur că îţi place, înseamnă mult pentru mine.