n-am înţeles niciodată de ce ploaia are efectul unei molime,
oamenii fug, se ascund, se împiedică şi se ridică
cu viteză mai mare decît se umplu două destine.
printre ei oraşul se întinde,
ca după un somn lung, sau ca după o anestezie,
lumina pulsează casele ca pe o inimă,
oamenii intră, ies, de fiecare dată în acelaşi loc
şi dacă ploaia i-ar rătăci ?
ar aştepta trenul la capătul peronului,
aşa cum fac doar cei singuri
imuni la asta şi la capriciile celorlaţi.
ţi-am spus doua cuvinte ca un trup de care să-ţi agăţi liniştea,
noaptea visele ieşeau din case ca din ouă,
mi-ai cuprins tîmplele cu palmele,
se circula pe străzi ca pe marginea sufletului,
îmi amintesc şoapta ta, tremurînd ca o frunză
la semafor se aştepta atingerea,
nimic nu-i mai aproape de trupul meu ca norii
accidental apăreau şi copii, debusolînd reclamele la prezervative
clipeam haotic şi am renunţat.
bătrîna cerşea, mereu am fugit de bătrîni,
n-am înţeles niciodată de ce plînsul unui copil atrage privirile tuturor,
mîna întinsă îmi amorţea pasul
chipul tău şi justificările.
ploaia încă are efectul unei molime,
oraşul adoarme liniştit,
chiar şi copii au tendinţa să uite,
ochii tăi mai caută norii,
m-am tratat de iubire cînd mi-am deschis afacere proprie:
"Desenaţi pe suflet cu sentimente lavabile"
în definitiv, nimic nu e fără preţ.
,
,
,
,
,
,
,
,
fotografie primită în dar pentru inspiraţie de la Matei Cătălin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu