vineri, 4 martie 2011

lemn de dor

nu mi-e teamă de moarte,
mereu am spus că e ca o despărţire,
dureroasă, dar definitivă,
întoarceri de lemn în pămînt.

iau copacii, îi ţin în mînă o clipă
le întorc frunzele înlăuntru, mai sigur ,
mereu sînt seduşi de ploaie
şi-mi spun poveşti despre mări.

să pluteşti, să simţi nemărginite atingeri,
cerul purtînd norii ca o aripă frîntă,
setea de pămînt, zîmbetul ţărmului
şi liniştea, nisipul drămuind timpul pînă la uitare...

cum să le spun că apele dor?
trebuie să renunţi să poţi iubi atît de mult!, strigă ei.
eu plec fruntea şi tac,
ochii mei ard ca destinul. copaci fără minte!

Niciun comentariu: