aşa ne naştem, căutînd
în umbre, în vise, în oameni,
cu fiece clipă frica devine mai adîncă, ne macină
pînă la zid.
în loc de ferestre punem palme, o rugăciune inertă întunericului,
nu ne-a scris nimeni în gene că haosul nu-i noapte,
doar drum.
îmi amintesc din oamenii ce-au stat lîngă mine,
mirosul lor şi tăcerea, în rest nimic, parcă eram doi însetaţi
umplîndu-ne unul cu celălalt, transplant de singurătate.
o singură dată a crescut în mine alt om,
acum o privesc cum îşi întinde aripile mici, nerăbdătore,
unde să te aştept, copila mea?
la orizont oamenii cresc la fel, singuri
şi parcă tot mai greu îmi umpli braţele.
simt golul atît de adînc încît nu-mi mai amintesc cine sînt,
timpul iţi mîngîie chipul şi trec secunde
prea repede pentru un viitor atît de lung.
mi-e teamă, şi totusi mi-e sete şi umbră şi haină
mi-a fost frig toată viaţa fără locul din mamă,
fiecare om poartă un trup, şi asta doare mai mult decît singurătatea,
să nu-ţi fie teamă, copila mea, aşa ne naştem,
căutîndu-ne sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu