oamenii cred despre ei amănunte,
merg, dorm, dor, uită, şi există, şi spaima şi tăcerea.
oraşul trece agale prin ei, fîl, fîl, ca o pasăre speriată,
dau doi bani şi un cuib pentru speranţele mele .
cine vorbea?
teiul mustea iar de seminţe , sub el mese prelungi ca durere de dinţi
sau ca cea de despărţire,
de altul, de sine sau de nimeni,
mese,
tablouri, pereţi şi o gură de aer rece la orice întîlnire,
oamenii au reacţii ciudate cînd întîlnesc necunoscuţi.
şi pădurea şi lupii şi corbii şi viermii
şi
pînă la proba contrarie orice om are dreptul la viaţă.
oraşul tot oraş, doarme sau strigă ,
cînd nu doarme, strigă, de singurătate probabil,
oraşele se simt mereu singure, oamenii nu sînt oraşe, sînt cazemate şi
lanţuri şi
parcă în teiul cu pricina oraşul creşte, încet, încet,
pădurea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu