despre şotron

mă trezesc tîrziu, cumva am smuls din mine dimineaţa,
mirosul de cafea şi fuga, deschid ochii
mă sîmt ca o carte prăfuită, descoperită întîmplător,
şi doar frunzărită, simt abandonul şi lipsa de interes,
cu atît mai bine, îmi spun, mai stau în pat preţ de minute.
e soare şi închid ochii, fereastra mea adună lumină,
şi aştept . trupul leneş adulmecă umbra,
prin casă există mereu locuri unde timpul nu ajunge.
e zi şi trec peste vise , le ţin lîngă mine ,
uneori e un truc eficient, dacă e înnorat, dacă nu,
lumina le uită în drum spre baie.
astazi e mai multă gălăgie ca ieri!
pufnesc iritată şi uit de apa ba caldă, ba rece.
mă apropii de geam cu intenţia de a aduce în normal ziua.
copii au aripi de lumină, soarele, nepăsător,
le lasă pe umeri povara de a spune.
sînt nelămurită! atîta vacarm!
pricep! joacă şotron!
cea mică, cu ochii mari şi teama de eşec,
zîmbeşte, îşi face curaj şi rupe linii,
undeva departe cineva scoate apă dn fîntînă,
scîrţ, scîrţ,
pe margini, ceilalţi zîmbesc în ciudă,
în gară, cineva s-a urcat în tren.
în pîntec viaţa aceea vrea drumuri. i le oferă!
poc! poc!
piatra lor mi-a stricat dimineaţa, hai fie, spre prînz,
mă scutur de ei ca un cîine de apă,
nu-mi găsesc papucii, ibricul, ţigările, ziua...
ai naibii copii!
iar mi-au învăţat viaţa!

cel mic are în pumn ţărînă,
ştie că orbeşte duşmani,
altul, mai înalt şi firav,
sare ca şi cum ar trece prin moarte,
aşteaptă la coadă copii,
pietre cu urme de sens,
tic-tac, timpul nu stă,
sînt obosită, zgomotul ăsta....
.....

încui uşa şi ies.
dincolo de ziduri lumea freamătă,
ca un cal neîmblînzit,
îmi bag capul între umeri şi oftez,
nu, n-or să înţeleagă cît te iubesc!
un, doi, trei, pac,
un, doi, trei, patru, poc,
trec pe lîngă ei,
au pe chip zîmbetul meu!
un, doi, trei, cît te iubesc!
un, doi...