despre simplitate

mă iubeşti?
da!
de ce?
pentru că îmi porţi visele.
cum aşa?
e simplu! eu îmi doresc o îmbrăţişare,
tu mă ţii în braţe cînd dorm.
aşa de simplu?
da!

despre noi

uneori sînt pasăre, cu inutile aripi,
noaptea îngîn  luna, şi zbor.
îmi întinzi mîna , îmi aplec fruntea,
atingeri de vise-n fîntîni,
şi zîmbetul tău, clepsidră,
drămuind timp şi zbor.
te iubesc, fiinţă cu ochi adînci,
te iubesc în locuri ucise,
în drumuri şi-n umbre,
în zile cu soare,
în ploaia cenuşă.
alteori sînt om,
suflet greu ca marea,
trist şi albastru,
ma atingi şi mă ierţi,
ca un trecător, visarea.
te iubesc, om cu trup de noapte,
cald şi uitat în şoapte.
plîng dimineţi despărţiri,
trec trenuri prin gări,
cuvinte obosesc.
niciodată nu sînt taină,
prin mine petreci,
murmur şi rîu, promise poteci,
te iubesc atunci,
suflet de iarnă,
alb şi pădure,
focul din uşă,
cu rugă, în trupul tău,
popas.

despre iluzii

nu poţi fi trecător prin viaţa unui om,
cînd iubeşti nu e ca şi cum ai traversa o stradă
nu poţi spune te iubesc aşa cum împarţi o pîine,
sufletul se simte, nu se dăruieşte.
am iubit o floare
tristă şi limitată în ghiveciul ei, mereu prăfuit,
a trecut anotimpul, iubirea mea şi gestul
ce-i ştergea de praf frunzele.
am iubit un cîine,meru în pasul meu,
umbra pe care nu o căutam, o găseam,
a pierit cu vîntul, timpul prea scurt i-a pus amintirea
pe frunze.
am iubit un om, cu braţe înfipte în inima mea,
şi şoapte, cîntece vechi mirosind a bunici,
am iubit un om,
mirosul lui pe pielea mea,
iluzii de cuvinte.
nerostindu-l s-a stins,
ca un loc interzis.
singur.
şi da, iubesc.
trecător prin tine.
etern.

dar...?

noaptea luna îşi aminteşte,şi nori, şi umbre , şi foc, şi cîntări,
locuri unde nu am fost, lucruri pe care nu le-am făcut,
noi, priponiţi de-o eclipsă,ermetic pămîntul în noi.
multe străzi, puţine treceri aduc amintiri la un loc,
bezmetic, aş spune, oraşul acesta împarte.
pe tarabe, cărţi ruginite, cuvinte de prisos,
vînzători cu oglinzi, alegi pe suflet ce-ţi şade.
cîini cu ochii închişi, de bunăvoie orbi,
adulmecă, latră şi muşcă din noi vise .
economie de umbră, sub streşine mici,
cuiburi aduc pe la noi, rîndunici.
brutării cu miros, spic omorît,
foamea de noi e adîncă.
şotron, numere mici,
infinite poteci.
şi eu, parcă tu,
parcă eu, tu,
zîmbind!

da

sufletul meu cere, cerşetor la limita vieţii,
oamenii trec, oamenii dau, oamenii au,
eu tac.
adun nimic cu nimic,
copii cu plete de aur,
anotimpuri etrene şi soare,
deschid inimi ca pe scoici,
perle sau nu,
mă uit la trupul despicat şi nu mai vreau nimic!
doar o adiere de braţ peste umărul meu,
şoapta mamei cînd nu adormeam
şi vuietul nopţii,
focul şi umbra iubirii.
mi-am lăsat sufletul la răscruce,
ca o moară , ca un vînt, ca un călător nehotărît.
acum adun zilele,
zilele de cînd nu mi-ai mai spus
te iubesc....
doar noaptea mai cer lumină,
şi adorm aşteptînd apusuri,
clipe cînd trupuri abdică tăcerea.
spre zori,
nimic,
şi totuşi eternul...
da!

despre dependenţe

ochi de plumb străini în inimi
paşii grei strada prieten
cîinele şi-n vagabond
frica de lumină

postere cu disparuţi
peste case de copii
foamea de îmbrăţişare
sufletul ca un refuz

anotimpuri alungate
timpul ca un loc comun
gesturi tatuate-n grabă
loc de joacă-n foc nebun

mîini mai mici decît un zîmbet
colorează oameni buni
trotuare duc spre ceruri
vise în baloane de săpun

mame au abandonat
timpul bate-n ceas stricat
au uitat şi am uitat
dependenţa de iubire

despre oameni mari

mă tot întreb,
de ce îmi lipseşte atît copilăria?
am părăsit-o să las loc altcuiva.
am simţit că trebuie să privesc.
şi am privit. în jur, în mine, înainte,
am zîmbit şi am căpătat aripi.
trist ,aş spune acum,
am căzut în mine ca luna în fîntînă,
cu toate iluziile.
dimineaţa mirosul de cafea şi frica,
da, frica de zi,
cînd oamenii se sălbăticesc,
întind mîini, spun cuvinte, respiră sacadat,
şi fug,
şi eu fug.

copila-mi zimbeşte şi în somn,
o privesc lung,
o ecuaţie fără rezolvare,
sufletul meu ,
inima ei,
şi parcă,
departe, iluzia unei vieţi.

să nu pleci, fata mea,
să nu pleci,
e loc pentru toţi!