ţi-aş povesti despre poteci, dacă nu mi-ar fi teamă că în timpul acesta ar creşte iarbă în noi, ca o provocare . de cîte ori deschid ochii pleoapele uită drumul înapoi şi adormim cu gîndul rănit de atîta lumină. e un alt fel de a fi al nostru, acela în care teama ne face mai negri decît noaptea, nu spunem, nu vedem, doar simţim pămîntul cum ne curge prin vene, prematur, înt-un joc fără reguli de-a timpul.
încă ai palmele reci,îmi spui îngrijorat, eu plec sfioasă capul şi te îmbrăţişez, probabil ai uitat să-ţi simţi inima, eu încă tac şi te strîng mai tare la piept, nu te mai prosti, mă dojeneşti, atunci ridic greu privirea spre tine, hai nu te mai prosti, încă te ţintuiesc în braţe şi-n privire, e timpul să plecăm, cobor ochii spre pămînt şi spun, e timpul...
din două în două case se aud suflete, tremurînd dimineaţa ca o amînare...troznesc sec ferestrele, chinul unei camere închise decupează în noapte luni franjurate...atîtea reflexii cîte dureri are o mamă....prea adînci pentru o singură realitate.
ţi-aş spune poveşti despre iubire, dar mi-e teamă să nu crească în noi oameni, aşa cum n-am ştiut să fim.
3 comentarii:
Frumos! Îmi aminteşte de poezia lui Blaga "Noi şi pământul".
Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul noptii tine parca-n mâni pamântul
si sufla peste-o iasca
naprasnic sa-l aprinda.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânarul sau trup
de vrajitoare-mi arde-n brate
ca-n flacarile unui rug.
Nebun,
ca niste limbi de foc eu bratele-mi întind,
ca sa-ti topesc zapada umerilor goi,
si ca sa-ti sorb, flamând sa-ti mistui
puterea, sângele, mândria, primavara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul noptii o sa piara dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi as vrea sa fim si noi
cenusa,
noi si - pamântul.
mulţumesc!...n-aş fi făcut legătura...de aceea trebuie să avem profesori :).
Mersi de follow...:D
Trimiteți un comentariu