resturi

trec apele prelung prin stînci
împreunîndu-şi rostul,
defuncte frunzele îmi vin
pe suflet ca mănuşă.
poteci deschid răni mai adînci
de cînd au fost uitate,
poveri de trup au negru corbii,
ecoul nostru e la amiază.

mă întrebam
de ce sînt fluturii opaci,
cum de ning brazii uneori,
şi unde-i vatra ancenstrală...

sub bolovani se ţes nimicuri
stau la taifas bătrîne umbre,
rar trec prin văi cirezi
şi uite,
se-ascund intrările
de noi.

mai ştii, îţi povesteam de toate
ca de un măr uitat pe prispă
cum stăm
şi adîncim abisul...
cu ce folos
ne trec prin lacrimi munţii?