despre copilărie

nu, nu mi-e frică de negru, noaptea îmi linişteşte amintirile,

mi-e dor de liliac, şi de mirosul de tren, cel vechi,

la capătul răbdării bunica şi secera prea mare pentru un suflet atît de crud,

soarele, cînepa, inul şi setea mereu perezentă într-o copilărie,
fuga, pedeapsa şi apoi nucul din care nu cădeam odată cu toamna.

prinos de brazi şi păstrăvii ce-şi alegeau sfîrşitul în cina noastră,

departe de mine toate,

departe ca marea pe care mama nu a văzut-o niciodată

cu toată sarea ce se odihnea din cînd în cînd în părul ei.

cum să cred casele că au camere ca o inimă,

să intre şi să iasă din ele omul,

fără amintiri, fără regrete, fără trecut?

nu cred, sînt atee de cînd prima mea rugă a fost condiţia mesei,

acum nu mai contează, foamea e apanajul celor ce cresc
acum nu mai cred pentru că nu mai găsesc liliacul,

cel sălbatec,

nici trenul cu miros de nuc,

sau tatăl ce ne aducea mai aproape de brazi.

acum noaptea are aromă de cafea şi ţigări mentolate,

undeva în colţul inimii se revoltă iernile lungi

din care nu ieşea omul fără pădure.

nu, nu mi-e frică de negru,

noaptea mă cuibăresc în braţe şi tac,

atunci toate amintirile au gustul copilei

uşor amărui, ca o povară dragă.

la capătul cuvintelor stau doar gesturi ,

desenate pe trup pentru totdeauna

ca o haină

de vreme bună.