sâmbătă, 22 mai 2010

nimicuri


pleoapele mă decupează din jur, cuvîntul
mă cerne.
palmele au urme de vînt, ca o amintire a nopţii,
a zborului.
tălpile caută fîntîni cu fiecare pas, mai adînc,
spre curgere.
pielea caldă, rece, uscată sau albă îşi cere odihna
odată cu toamna.
pîntecul meu rodeşte odată în viaţă,
umplînd golul dintre lumi.
am învăţat că îngerii au aripi şi romanele sfîrşit,
că apele sînt şi dulci şi sărate, iar muntele doar e.
am uitat că nisipul e timp,
că aromele sînt trupuri moarte,
că zîmbetul pecetluieşte povara.
am uitat...
trupul meu e delimitat,
de pleoape,
de palme, de gol,
eu încă învăţ cum să fiu
dincolo de amănunte,
om.

2 comentarii:

Mihai Paun spunea...

cred ca asta facem toti pana la urma...

ciuvica spunea...

probabil, doar că unora ne e mai greu...legătura dintre a fi om şi a fi parte din natură e fragilă şi e greu să evoluezi fără să o rupi.
mie îmi e greu pentru că uit tot mai des amănuntele...