despre ispăşire

încui uşa nu pentru că mi-e frică de hoţi,

din obişnuinţa de a mă ţine departe de restul lumii,

de cele mai multe ori hoţul e în mine,

nu-mi place să primesc flori, dar ofer, din inerţia gestului,

pentru că mă văd murind, artificială.

îmi înşel bărbatul şi o fac în fiecare zi cînd dimineaţa mă întreb

unde-i cel ce nu deschide braţele decît să mă cuprindă?

în timpul cînd nu face asta ar trebui să tacă

şi-i urăsc pe cei ce mă coboară cu picioarele pe pămînt,

fie doar pentru o iubire.

despre amănunte nu vorbesc acum, din plictisela ce-mi macină zîmbetul,

am uitat ,asta dacă am ştiut vreodată, deşi simt,

că oamenii au două sensuri.

pe unul înaintezi ca şi cum ai înfrunta trenul,

tu crezîndu-te gară,

pe celălalt fugi, fără nici o explicaţie faţă de tine,

spre nicăieri.

pentru că sînt om mai cred că mi se cuvin discuţiile despre amănunte,

nesemnificative dacă aş fi fost brad, sau pîine, sau

doar instinct.

mă trezesc de fiecare dată aşteptînd

ca cineva să mă viziteze,

în timp ce-mi ispăşesc viaţa.