cînd travesez, în maşini oamenii strigă
înlăuntru, un ecou al singurătăţii.
îmi bag mîinile în buzunar ca şi cum aş frămînta pîinea
şi nu mă grăbesc,
de celaltă parte stau trotuare, case, vitrine
şi nu-mi amintesc ultima dată cînd am traversat un om.
există şi păsări, roind frenetic printre noi
căutînd , se pare, un loc unde să-şi odihnească frica,
ridic ochii spre ele cu teama celui condamnat la spînzurătoare
spre funia ce animă miasmele.
despre ele nu vorbesc des, sînt ca un semafor
cînd vine vorba de amintiri...
cineva m-a luat de mînă de parca împingea o barcă la mal,
eu tot gesticulam că vreau să savurez trecerea,
nimic,
nu m-am înţeles cu el, mi-a rupt ritmul meu liniştit
şi introspecţia inutilă.
pe partea cealaltă a strazii
oamenii se grăbeau şi-am izbucnit în plîns.
o bătrînă m-a întrebat de apă,
eu am tras aer în piept şi-am plecat
obosită de oraşul cald.
mă priveau ciudat două vrăbii şi bătrîna însetată.
mi-am spus, la naiba!
mi-e dor!
pe unde treceam, oamenii aveau gust de pîine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu