joi, 5 noiembrie 2009

scări interioare


am doar o uşă
închid în mine sufletul ce-l port
semn din naştere pe dinlăuntu
sub paşii mei trec nori şi nu ştiu
cum poţi incanta ploaia în sus
lumea crede că sufletul urcă spre cer,
dar nu, rămîne povară de trup...
eu aş urca ploaia
acolo unde timpul are forme fixe

oraşul mă înnebuneşte
mi-am schimbat numărul
da tot îl simt pîrjolindu-mi tălpile
are el un mod aparte de a-mi arăta
cum am stat prea mult în acelaşi loc
în final adopt tactica pietrelor,
tot ce are subunităţi e uşor de ignorat
mai rezist un anotimp
apoi plec fără traduceri,
îmi expiră contractul cu timpul prezent

încă n-am descifrat codul următorului pas
dar tot sper să-mi dea cineva un pumn de lumină.

Niciun comentariu: