încep fiecare zi ca şi cum aş rupe dintr-o carte paginile
pînă la urmă va rămîne doar un suport pentru ce a fost,
îmi amintesc, ăsta e cel mai greu lucru peste care trebuie să trec.
cu cît sînt mai vechi amintirile cu atît mai greu respir
din copilărie vin vise, atît de dense că nu-mi mai simt trupul,ireal într-o lume verde.
da, verde, pentru că atunci copacii aveau nume şi pietrele rost,
acum...nu-mi mai dat seama unde începe şi unde se termină camera
m-am contopit cu zidul din jur şi tac, adăpostind iluzii
şi ferestre, închise, pentru că dincolo cerul erodează singurătatea
şi nu mi-aş mai justifica depresiile.
mi-e dor de apă, de vînt, de umbră,
îmi port dorul ca pe o răscruce, în care stau şi aştept timpul
să-mi poarte regretele.
mai ştiu, mai simt mirosul de frică,
tema mea de oameni maturi,
şi totuşi îmi port indiferenţa ca pe o virtute
înlăuntru mă doare copilăria,
ca un obiect străin
şi totuşi atît de familiar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu